Calea ta este unica

317969_503077493078551_1093578190_n

Calea ta este unica, chiar daca uneori iti vine sa pleci si nu la capatul pamantului ci in alt colt de univers. Oricat ai incerca sa urmezi alte cai, doar pierzi timpul si increderea in tine. Intreaba-te de fiecare data: care este adevarul tau interior? Urmezi mereu pe altii si iti devin modele. Dar tu ai aflat cine esti?

Cel ce nu reuseste sa inteleaga ca in el este intregul potential de vindecare si maiestrie ajunge hrana pentru ceilalti. Asa functionam. Cum ajungi hrana pentru ceilalti? Simplu. Nu mai crezi in tine. Ai mereu nevoie de cineva care sa iti spuna ce sa faci pana cand devine o dependenta ingrozitoare. Rezultatul este ca in loc sa iti fie mai bine iti este din ce in ce mai rau. Destinul intervine aducand lectii dure cu scopul purificarii tale si a reintoarcerii pe calea ta.

Nu lasa un terapeut sa te programeze : “nu vei face niciodata copii” sau “nu te vei casatori cu iubitul tau ca este fiul din alta viata” sau mai stiu eu ce alte mari grozavii.Nu lasa pe nimeni sa iti spuna ca iti va merge prost indiferent ca iti merge prost sau nu. Un adevarat terapeut  cu cat se implica mai putin in destinul tau cu atat canalul prin care lucreaza este mai curat.

Astazi am trecut pe langa un topogan foarte inalt, cam de 10 de metri inaltime. Copiii foarte mici de doi-trei ani urcau cu bucurie pana sus fara teama, pentru ca atunci cand esti pur nu ai teama de nimic. Mi-a amintit de starea mea de copil cu care ma dadeam pe acelasi topogan.

Puritatea devine softul divin cu care reinstalam scopul cu care am venit … Sa o facem intr-o maniera cat potrivita pentru fiecare din noi, cerand ajutorul arhanghelului Sandalphon pentru recastigarea bucuriei de a trai si a iubirii de sine. Cerand ajutorul Parintelui Arsenie Boca care este indrumatorul celor ce urmeaza Calea..

El spunea : “Sunteti cu totii binecuvantati. Incetati sa va mai plangeti. Sa nu mai pierdeti timpul, avem lucruri importante de facut. Impreuna putem sa schimbam lucruri. Uniti-va, iubiti-va, ma voi ruga impreuna cu voi.”

Rugaciune pentru Iubirea de Sine

11261_711599598913491_7927729365425658313_n

O frumoasa rugaciune cu care sa intampinam echinoctiul de toamna si luna noua.

”Astazi, Parinte al universului, te rugam sa ne ajuti sa ne acceptam exact asa cum suntem, fara sa ne mai judecam. Ajuta-ne sa ne acceptam mintea asa cum este, cu toate emotiile sale, cu toate sperantele si visele noastre, cu personalitatea ei, cu felul nostru unic de a fi.

Ajuta-ne sa ne acceptam corpul asa cum este, cu toata frumusetea si perfectiunea lui. Ingaduie ca iubirea noastra de sine sa devina atat de puternica incat sa nu ne mai respingem niciodata, incat sa nu mai punem niciodata piedici in calea propriei noastre fericiri, a libertatii si iubirii noastre.

De acum inainte, ingaduie ca fiecare actiune a noastra, fiecare reactie, fiecare gand si fiecare emotie pe care le manifestam sa fie bazate numai pe iubire. Ajuta-ne, Tata, sa ne amplificam iubirea de sine pana cand intregul vis in care traim se va transforma, pana cand teama si suferinta vor deveni iubire si fericire.

Ingaduie ca iubirea de sine sa devina atat de puternica incat sa dizolve toate minciunile in care am fost programati sa traim, care ne spun ca nu suntem suficient de buni, de puternici, de inteligenti, ca nu putem reusi. Ingaduie ca iubirea noastra de sine sa devina atat de puternica incat sa nu mai fim nevoiti sa ne traim viata in functie de parerile celorlalti. Ingaduie-ne sa avem o incredere atat de mare in sine incat sa facem singuri alegerile pe care le preferam. Iubirea de sine va alunga teama in fata responsabilitatilor pe care le avem fata de propria noastra viata sau a problemelor care pot aparea pe drum. Orice am dori sa realizam, ingaduie sa o facem prin puterea iubirii de sine.

Incepand de astazi, ajuta-ne sa ne iubim pe noi insine suficient de mult pentru a nu mai permite nici un fel de circumstante care sa ni se impotriveasca. Ajuta-ne sa ne traim viata asa cum suntem, fara sa mai pretindem ca suntem altcineva, numai pentru a fi acceptati de catre cei din jur. Nu mai avem nevoie ca altcineva sa ne accepte sau sa ne spuna cat de buni suntem, caci stim acum cine suntem cu adevarat.

Ingaduie sa ne bucuram – prin puterea iubirii de sine – de ceea ce vedem atunci cand ne reflectam in oglinda. Ingaduie ca zambetul sa nu mai paraseasca niciodata expresia fetei noastre, amplificandu-i astfel frumusetea interioara si exterioara. Ajuta-ne sa simtim o iubire de sine atat de intensa incat sa ne bucuram intotdeauna de propria noastra prezenta.

Ajuta-ne sa ne iubim pe sine fara a ne mai judeca, caci judecata nu atrage dupa ea decat vinovatie si auto-acuzare, dorinta de a ne auto-pedepsi, care ne fac sa pierdem perspectiva iubirii tale. Amplifica vointa noastra de a ne ierta pe sine, chiar in acest moment. Purifica mintile noastre de otrava emotionala si de auto-acuzatii, astfel incat sa putem trai intr-o pace interioara si intr-o iubire perfecte.

Ingaduie ca iubirea noastra de sine sa fie puterea care sa ne schimbe viata, transformand-o dintr-un iad intr-un rai. Ajuta-ne sa ne transformam prin intermediul acestei puteri fiecare relatie pe care o avem, incepand cu relatia cu noi insine.

Ajuta-ne sa ne eliberam de conflictele cu cei din jur, sa fim fericiti sa ne impartim timpul cu cei dragi si sa-i iertam pentru orice nedreptate pe care ar comite-o fata de noi. Ajuta-ne sa ne iubim pe noi insine atat de mult incat sa-i putem ierta pe toti cei care au gresit vreodata fata de noi. Da-ne curajul sa ne iubim neconditionat prietenii si familia, astfel incat relatiile noastre cu ei sa devina absolut pozitive si pline de iubire. Ajuta-ne sa cream noi canale de comunicare in relatiile noastre, sa scapam din razboiul controlului, in care nu pot exista invingatori sau invinsi. Ajuta-ne sa lucram impreuna, ca o echipa, intr-un joc al iubirii, fericirii si armoniei. Fie ca prin gratia ta, relatia noastra cu familia si cu prietenii nostri sa aiba la baza respectul si bucuria, astfel incat sa nu mai simtim nevoia sa le spunem cum trebuie sa gandeasca si cum trebuie sa se comporte. Fie ca prin gratia ta, relatiile noastre amoroase sa devina sublime, astfel incat orice clipa pe care o petrecem alaturi de partenerul nostru/partenera noastra sa devina o clipa de fericire.

Ajuta-ne sa ii acceptam pe cei din jur exact asa cum sunt, fara sa ii mai judecam, caci atunci cand ii respingem pe altii, noi ne respingem de fapt pe noi insine. Iar atunci cand ne respingem pe noi insine, noi te respingem de fapt pe tine.

Ziua de astazi reprezinta un nou inceput. Ajuta-ne sa ne incepem din nou viata, punand la temelia ei puterea iubirii de sine. Ajuta-ne sa ne bucuram de viata, de relatiile noastre, sa exploram viata, sa ne asumam riscuri, sa fim vii si sa nu mai traim cu teama de a iubi. Ingaduie sa ne deschidem inimile fata de iubire, care este dreptul nostru prin nastere.

Ajuta-ne sa devenim Maestri ai Recunostintei, ai Generozitatii si ai Iubirii, astfel incat sa ne putem bucura de intreaga ta creatie, acum si de-a pururi. Amin” Don Miguel Ruiz

Arborele Vietii

tumblr_m2juv17Uh91qial5vo1_500halftruths

Va recomand o lectura minunata pentru aceasta duminica seara, pentru noi constientizari interioare si de ce nu pentru noi inceputuri. Don Miguel Ruiz si Janet Mills, extras din “Vocea Cunoasterii”:

“Orice fiinta umana este un inger care are un mesaj de transmis. Eu sunt un inger. Aceasta carte este mesajul meu catre voi. Si voi sunteti niste ingeri, chiar daca nu stiti inca acest lucru. Toti oamenii fac schimb de pareri, deci implicit de mesaje. Nu este asa? De-abia asteptam cu totii ca urmasii nostri sa creasca, pentru a-i invata ce cunoastem. Dorim sa plantam in capetele lor micute semintele cunoasterii noastre: ce este bine si ce este rau. Din pacate, una le spunem si alta facem noi insine.

Ce rost are sa-i spui copilului sa nu minta, daca acesta vede ca noi nu spunem adevarul?

Exista doua feluri de ingeri: ingeri care impartasesc adevarul si ingeri care impartasesc minciuni. Merita sa ne punem intrebarea: ce fel de ingeri suntem noi? Ce tip de mesaj transmitem? Pe vremea cand traiau in Paradis, inainte sa aibe acces la cunoastere, oamenii erau ingeri ai adevarului. Dupa ce au mancat din Arborele Cunoasterii, iar ingerul cazut s-a reprodus in mintile lor, ei au devenit la randul lor ingeri cazuti. Suntem cu totii niste ingeri cazuti, caci nu transmitem altceva decat minciuni, chiar daca nu suntem constienti de acest lucru. Vocea ingerului cazut este atat de puternica incat noi nu mai auzim cealalta voce: vocea soptita a spiritului, a integritatii noastre, vocea iubirii. Vocea tacuta nu ne paraseste niciodata. Inainte de a invata sa vorbim, cand eram copii mici, pana la varsta de un an sau doi, noi nu ascultam decat aceasta voce. Imi amintesc ca pe vremea cand eram copil imi placea foarte mult sa ma uit la desenele animate cu Donald Ratoiul. Intr-o sceneta, de o parte si de alta a capului lui Donald au aparut un inger, respectiv un dracusor. Amandoi ii vorbeau in acelasi timp, incercand sa-l convinga de argumentele lor. Ei bine, pare amuzant, dar este cat se poate de adevarat. Micul dracusor din mintea noastra este povestitorul, vocea care ne spune in permanenta ca nu suntem suficienti de buni, ca nu meritam sa avem parte de iubire, ca nu putem avea incredere in nimeni, ca nu vom fi niciodata mari, frumosi sau perfecti. Aceasta voce minte, iar singura putere pe care o are asupra noastra este puterea care i-o acordam noi insine.

Vocea cunoasterii este foarte puternica. Vocea spiritului este tacuta, pentru ca el nu simte nevoia sa vorbeasca. Corpul nu vrea sa auda ce trebuie ca sa faca pentru a fi perfect, pentru ca este deja perfect. Atunci cand se naste, copilul nu stie cine este, cel putin nu in cuvinte. Corpul sau stie insa acest lucru si nu are nevoie sa i se explice in cuvinte, la fel cum ficatul nu trebuie sa mearga la facultatea de medicina pentru a sti cum sa-si faca datoria. El stie pur si simplu ce are de facut. Exista si alte lucruri pe care le cunoastem pur si simplu. Unei femei nu trebuie sa-i explice nimeni ce trebuie sa faca pentru a fi femeie, sau cum sa-si creasca in pantec copilul nenascut; nici macar cum sa il nasca. Natura ne invata singura sa fim ceea ce suntem; nu trebuie sa ne explice cineva. Acest tip de cunoastere este tacuta; nu are nevoie de cuvinte. Stii pur si simplu. Daca inchizi ochii, poti simti aceasta cunoastere
tacuta (de pilda, atunci cand respiri).

Voi sunteti ingeri, iar viata voastra reprezinta mesajul vostru catre aceasta lume. Ce fel de ingeri doriti insa sa fiti? Nimeni nu poate sluji la doi stapani. Nu poti transmite adevarul si minciuna in acelasi timp. Acest lucru nu trebuie explicat nimanui, caci tine de cel mai elementar bun simt.

[Read more...]

Mai multa iubire, mai multa sanatate

10173714_627706340651331_8184901936054006958_n

Institutul american HearthMath a descoperit ca inima emite un camp electromagnetic de cinci mii de ori mai puternic decat campul pe care-l emite creierul”. Este important sa notam aceasta diferenta de putere intre campul electromagnetic al inimii si acela al mintii pentru a intelege importanta sentimentelor noastre, a iubirii, a recunostintei, a aprecierii si a oricarei trairi pozitive! Tot ce simtim si traim ca sentiment frumos, pozitiv, inaltator (compasiunea, dragostea, blandetea, bunatatea, bucuria) creeaza ceea ce specialistii au numit “coerenta inimii”, pe cand trairile negative, ca si gandirea corespunzatoare acestora creeaza “incoerenta inimii”, generand emisii vibrationale in campul electromagnetic al inimii si al creierului nostru. Aceste campuri electromagnetice influenteaza deopotriva corpurile noastre, ca si realitatile pe care le intilnim in viata de zi cu zi.

Acelasi institut a constatat ca, daca suntem furiosi timp de cinci minute, sistemul imunitar are nevoie de sase ore pentru a recupera puterea pierduta. De asemenea, daca traim cinci minute de compasiune si apreciere, imunitatea se imbunatateste cu 41 la suta. Am notat toate acestea pentru ca fiecare dintre noi sa inteleaga puterea de vindecare a inimii blinde si iubitoare, precum si puterea trairilor negative de a ne imbolnavi. In mod practic, putem intelege in fiecare moment al existentei daca ne aflam in inima sau am iesit din ea. De cate ori simtim si gandim negativ, ne infuriem, ne suparam, uram, dezapreciem sau judecam in mod agresiv (noi putem observa realitatea imediata, fara a o judeca) este semn ca ne indepartam de inima. Orice am gandi, am simti, am trai ca stare negativa ne semnaleaza ca am intrat in domeniul Egoului sau al “judecatii lumii”.

Mintea omeneasca este conditionata de realitatea prezenta sau trecuta, de frica de viitor, de frica de pierdere sau de durere, asa incat ea va genera intotdeauna emotiii negative cand va fi in fata unui eveniment de viata neplacut. Simplul fapt de a ne auto-observa aceasta negativitate si a alege spontan sa ne intoarcem la adevarul inimii noastre, o rugaciune repetata, o amintire frumoasa, apelul la ganduri bune, de speranta, de bucurie, de bine pentru tot ce ne inconjoara ne ridica vibrational incetul cu incetul pana acolo unde vom simti ca suntem din nou in armonie cu inima noastra. Daca vom gandi binele cel mai inalt al tuturor vom crea starea de “coerenta intre inima si minte”, de armonie intre inima si minte, ceea ce ne va aduce o surpriza coplesitoare. Mai intai, se vor vindeca multe dintre afectiunile pe care le avem in corpul fizic. Dar, mai presus de orice, ne vom simti vindecati in suflete. Nu vom mai face eforturi pentru a gandi pozitiv, pentru a aprecia, pentru a darui, pentru a ne simti iubitori sau generosi. (sursa : internet)

Asadar dragii mei, cu ocazia venirii toamnei, scapati de disconfortul dat de oboseala, raceli si stres ce va altereaza echilibrul energetic si deveniti iubitori, blanzi,  bucurosi, intelegatori si sanatosi! Nu mai cadeti in capcana gandurilor negre, nu mai fiti agresivi, conectati-va mintea in lumina si iubire, caci acolo unde este sufletul vostru acolo sunteti si voi.

Botezul Luminii si Initierea in Ordinul lui Melchisedec – initiere la distanta

522830_385995854765323_896760418_n

“Ştim, oare, suficient de clar că omul are o „putere” asupra inimii lui Dumnezeu ? Că o anume atitudine a omului declanşează puterea divină, îi dă curs liber şi că atunci o noutate radicală, cu totul necunoscută, se poate manifesta în noi şi împrejurul nostru? Această putere este putere de vindecare şi de transformare care ne eliberează de vechea noastră viaţă şi din toate închisorile eului iar atitudinea care o declanşează se numeşte: Abandonare. Nu există altă fericire sub ceruri şi cel care se împărtăşeşte de această fericire, prin ea, intră şi într-o înrudire reală cu Iisus: „Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu, şi sora Mea şi mama Mea” (Mc 3, 35).

Relaţia dintre om şi Dumnezeu este o alianţă, o legătură de iubire în care a te primi pe tine de la Celălalt este cea mai înaltă activitate. In abandonarea totală în faţa voinţei divine vine clipa în care, şi este o lege foarte importantă a vieţii duhovniceşti, „omul nu mai este îndrumat de învăţători sau de Scriptură ca altădată, ci de Însuşi Domnul”, cum spune Sfântul Siluan Athonitul (+1938). Aşadar, este vorba, în primul rând, de o profundă ascultare lăuntrică pentru sesizarea celor mai subtile intervenţii ale Duhului pentru a le face pe toate numai sub impulsul Lui. Atunci inima omului poate deveni un foc arzător mereu în acţiune, dar abandonat fiind Altuia decât sieşi, toate faptele sale vor purta pecetea interiorităţii şi a profunzimii. A fi centrat pe Sursă spune Meister Eckhart (sec. XIII) înseamnă a participa la Energia Creatoare, act pur de „naştere din veci”, care izbucneşte din propriul nostru Adânc.” Alphonse Goettemann

dragii mei,

Initial mi-am dorit ca aceasta initiere sa o transmit personal doar in Bucuresti, pentru toti cei ce doreau sa vina, initierea este un dar pe care il trimit cu multa bucurie. Dar apoi am primit mesajul sa trimit aceasta initiere la distanta pentru a o primi toti cei interesati chiar si dincolo de granitele Romaniei. Aceasta initiere mi-a schimbat perceptia asupra vietii si asupra a tot ce inseamna Adevar.

Ce este Ordinul lui Melchizedec?

Ordinul lui Melchizedec a avut diverse forme în diferite civilizaţii ale Pământului. Melchizedec este menţionat în Vechiul Testament din Biblie şi este / a fost şi a făcut parte din numeroasele vechi Şcoli ale Misterelor de-a lungul istoriei Pământului. Aproape toţi preoţii şi pastorii din tradiţia creştină au fost hirotonisiţi în Ordinul lui Melchizedec.  Există un citat biblic care ajută la stabilirea acestui lucru: Evrei 6:19-20: “Nădejdea pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare, intrând dincolo de catapeteasmă. Unde Iisus a intrat pentru ca înainte mergător, fiind făcut arhireu în veac, după rânduiala lui Melchizedec[Read more...]

Cand sufletul iti este tulburat

macro-photography2

Prizonier al disperării şi al angoasei lui fiind, omul îşi refulează fără încetare fiinţa lui profundă. Din această suferinţă care zvâcneşte, inexplicabilă la început pentru conştiinţa obişnuită, se poate naşte o imensă nostalgie, nostalgia a ceva ce nu cunoaştem şi care totuşi ne locuieşte. O anume agitaţie, simţămintele de frică, de vinovăţie şi de gol lăuntric devin însoţitorii noştri obişnuiţi. Ei sunt acolo fără un motiv aparent şi nimic de pe lume nu poate remedia ceva: toate măsurile noastre de siguranţă lasă neschimbată această frică aflată în noi, nici una din bogăţiile acumulate nu acoperă acest gol ce se cască tot mai mult iar omul onest, care duce o viaţă fără reproş, continuă să resimtă o ciudată vinovăţie. Căci este vorba, de fapt, de cu totul altceva.

Într-un anumit fel, este impulsul Fiinţei. Prin nostalgia lui, omul actual presimte, în secret, existenţa unei plenitudini eliberatoare, dincolo de orice „a avea, a putea, a şti” care înlănţuie şi reduc eul lui la zădărniciile lumeşti. El presimte posibilitatea de a fi un cu totul altul într-o transformare niciodată terminată, precum şi existenţa unui sens dincolo de toate sensurile şi non-sensurile tuturor dreptăţilor şi nedreptăţilor, aşa cum le înţelege doar raţiunea lui. El presimte, în definitiv, existenţa iubirii dincolo de orice iubire particulară, independentă şi capabilă să zămislească independenţa, dincolo de orice singurătate depopulată.

Unitatea fiinţei este întreruptă şi conştiinţa de a aparţine unui Tot nedivizat, deschiderea spre dincolo din adâncul lui, unde omul îşi are originea şi de unde se primeşte, s-a pierdut. Ancorarea lui nu mai este în Absolut. Divizat în sine şi în consecinţă separat de restul universului, al cărui rezumat era el însuşi într-un anume fel, separat de la Sursa de viaţă, el s-a întors spre „micul eu” de suprafaţă care exacerbează voinţa lui proprie. Şi iată că domeniul nelimitat al misterului lui devine o închisoare minusculă în care el, singur, ajunge să se adore pe sine însuşi! Descentrat fiind de Dumnezeu, concentrat asupra sa, omul se situează pe sine însuşi ca scop ultim al vieţii lui. „Patimile au intrat toate în suflet odată cu autarhia” , spune Teofan Zăvorâtul

Duhul, separat de Dumnezeu şi ne mai hrănindu-se din El, parazitează sufletul, hrănindu-se din acesta. Dar sufletul, negăsind decât vidul acolo unde Dumnezeu transmitea plinătatea vieţii Lui, parazitează la rândul lui corpul şi caută plăcerile trupului. Mai mult, corpul însuşi, Templu profanat de acum, ne mai locuit de Sfântul Sfinţilor, este literalmente ca şi aruncat în afară, extravertit prin toţi porii şi prin cele cinci simţuri, dedat avariţiei şi posesiunii, parazitajului universului ambiant şi al cosmosului întreg.

… A „păcătui”, într-unul din sensurile lui etimologice, înseamnă a rata ţinta, a se înşela asupra direcţiei şi deci de a rata scopul…

Omul care s-a separat astfel de rădăcinile lui în divin, de dincolo din adâncul lui însuşi, nu mai trăieşte decât în dimensiunile reduse ale spaţiului şi timpului (dimensiunea orizontală) cu o conştiinţă redusă la „micul lui eu”. El a încetat să fie om şi nu mai este decât individ. Şi-a pierdut dimensiunea lui esenţială, de dincolo de spaţiu şi de timp, cea care îl constituie ca persoană. Va putea acest om să fie vreodată fericit?

În definitiv aventura cea mai eroică a omului nu este explorarea universului său exterior, oricât de infinit ar fi acesta, ci aceea de a deveni om. Adevăratul infinit pentru om este omul însuşi. Începând de acolo şi numai de acolo se va putea re-crea lumea, căci acolo este originea ei: forţa interioară a omului! Omul cunoaşte trei feluri de revoluţii. Cele materiale au rezultate puternice; cele morale şi intelectuale sunt infinit mai vaste prin orizontul lor şi mai bogate prin roadele lor; dar cele spirituale sunt marile semănături

Cea mai mică căutare de puteri sau de efecte, satisfacţia personală şi privirea narcisiacă, adesea atât de subtile şi pitite în intenţiile noastre sincere, opresc evoluţia noastră.

Singurul remediu: o dublă decizie. Mai întâi cea de a-L urma pe Cristos şi numai pe El, apoi cea, motivată de prima, de a ne crucifica patimile. De aceea crucea este întotdeauna personală, ca şi calea însăşi, ea este pe măsură, la dimensiunea ego-ului meu, intim legată de individualitatea şi profunzimea mea. Ea îmi este, într-un fel, constitutivă şi numai acceptând-o mă revelează ea propriei mele realităţi. Această cruce nu are nimic de a face cu „relele” exterioare din cotidian, cu care a fost prea adesea identificată; ea este Legea mea de maturizare interioară şi profundă, Calea Crucii a mea, Scara mea de realizare; este ceea ce anticii numeau entelechia, program înscris în fiinţa mea unică şi care trebuie să se realizeze dacă vreau să mă împlinesc, tensiune a Chipului lui Dumnezeu în mine spre Asemănarea sa, dorinţă a Fiinţei de a lua formă în mine… Cu alte cuvinte, este Chemarea lui Dumnezeu adresată mie, ca şi copilului lui unic, iar răspunsul meu oricât ar costa, îl ştiu: cu preţul morţii mele celei mai personale… 

Cine mă face surd la această Chemare? Cum se traduce foarte concret pentru mine, în viaţa mea şi în istoria mea de astăzi, orgoliul? Este capital să ieşim din generalităţi referitoare la toată lumea şi să fim realişti până în detaliul banal unde se încrustează răul în mine. Numai această privire asupra noastră cum o numesc Părinţii, constantă şi regulată, în lumina lui Dumnezeu, afinează conştiinţa mea, dezvăluie puţin câte puţin înclinaţia mea principală, pune în relief motivele gândurilor mele, ale dorinţelor mele, ale acţiunilor mele. Unde se îndreaptă fără oprire preferinţele mele, aspiraţiile mele…? Poate că nu există decât o povară care să mă tragă fără încetare în jos şi tot restul să graviteze în jur! Fiecare are Isaac-ul lui, unicul lui ataşament, pe care este invitat să-l sacrifice… Căci „acolo unde este comoara voastră, acolo este inima voastră!”.

Cu cât ne apropiem mai mult de Cristos, cu atât mai mult luăm cunoştinţă de îndepărtarea noastră de El şi de nivelul la care suntem purtători ai răului sub toate formele lui. Cel mai mic lucru pe care-l facem este amprentat de orgoliu, dincolo de cel mai mic detaliu al acţiunii sau al comportamentului nostru, se strecoară inconştient dorinţa de a fi văzut. Iar de când începem să ne dăm importanţă se deschide în noi abisul neantului. Dumnezeu este dat afară…

Prima condiţie pentru vindecare este recunoaşterea şi acceptarea deplină. Departe de a căuta în meditaţie nu ştiu ce puteri sau daruri, trebuie să intrăm acolo şi să ne apropiem de Dumnezeu ca şi ultimul dintre păcătoşi şi să nu aşteptăm altceva decât iertarea Lui. (Dincolo, în adâncul nostru, de Alphonse si Rachel Goettmann,
Editura Herald, Bucuresti 2008)

Comunicarea – cu ceilalţi şi mai ales în cuplu

black,and,white,love,lust,bed,couple,happiness-930e8c23bd4b9c852ed236ced6a5b3ca_h
“Se scriu zilnic în lume mii de cuvinte despre comunicare. Se scrie despre comunicarea între generaţii, între diferite categorii sociale, între prieteni, între iubiţi, se dau sfaturi aproape în orice revistă – chiar dacă ele tratează despre tractoare sau legume – despre cum să comunici cu ceilalţi, cu fiinţa iubită; reţete infailibile, perfecte, de necombătut. Totuşi, în urma lor, cele şase miliarde de oameni de pe planetă nu comunică mai bine, ignorând sfaturile scrise cu migală de umanitariştii de serviciu. Viaţa dovedeşte zilnic că ea are propriile legi, propriile mecanisme după care oamenii se „conectează” între ei.  Putem să o bănuim de capricii, de mofturi sau chiar de vicii ascunse, pentru că ceea ce îi învaţă pe unii oameni, le neagă altora, uneori cam în aceleaşi situaţii de viaţă. Ce aflăm azi, în ceea ce priveşte comunicarea, uneori mâine nu mai este valabil. Nu vorbim aici despre convenţiile sociale. Acelea sunt rezolvate simplu, prin respectarea, cât de cât, a codului bunelor maniere, iar dacă pe acesta nu-l cunoaştem, atunci conduita noastră va respecta primii şapte ani de acasă, şi apoi, cum se spune, „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Dar doar atât să fie?

Comunicarea înseamnă să ne arătăm unii altora sufletele

Ne-am obişnuit să credem despre comunicare că ea este acţiunea de a informa, de a înştiinţa sau de a transmite informaţii. Pentru oamenii superficiali a comunica este echivalent cu a avea un statut de „poştaş” care aduce veştile noi. Unii ajung abia pe la sfârşitul vieţii, să realizeze un adevăr simplu: începi să trăieşti mai fericit, mai liber, doar atunci când depăşeşti nivelul convenţional de interacţiune cu ceilalţi semeni.

Comunicarea este altceva decât informarea despre ceea ce eşti sau ceea ce faci tu. Comunicarea este în realitate efortul conştient de a te face cât mai accesibil celuilalt, este strădania de a „traduce” fiinţa ta pentru celălalt, în limbajul lui. Exprimarea a ceea ce ştim şi suntem în termenii celuilalt arată că începem să comunicăm. Abia atunci ceilalţi reuşesc să ne înţeleagă (şi majoritatea tânjim după asta, nu-i aşa?) şi ajungem să-i înţelegem şi noi pe ei. Arătăm astfel că nu doar semnalizăm prezenţa noastră într-un loc sau o situaţie, cu semne restrictive sau permisive de circulaţie. Arătăm că suntem vii, că ceilalţi sunt vii pentru noi, arătăm că lumea nu e doar un teren de box între şase miliarde de participanţi ce se desfăşoară de cel puţin două mii de ani în devălmăşie. Arătăm că ne simţim sufletele şi că asta contează mai mult decât egocentrismul ce ne vizitează zilnic. Arătăm că simţim sufletele altora, arătăm că iubim dincolo de pasiune, arătăm că suntem asemeni idealurilor noastre, sădite în noi de dragostea Creatorului. Arătăm că iubim…

Viaţa unui cuplu – viaţa lor împreună, nu doar a ei şi a lui, separat – începe traversarea unor etape binecunoscute fiecăruia dintre noi, adesea după prima adolescenţă. Apare vulcanic, ca o tornadă (mai mare sau mai mică), îndrăgostirea. Sentiment mare, zicem atunci, unic şi sublim. Ne aruncăm apoi în el şi până la urmă, după ce parcă se consumă atracţia magică, ne reîntoarcem în noi posaci, neîmpliniţi, tensionaţi. Fiinţa pe care o iubeam nu mai este iubită, din o mie de motive „obiective” şi, împăcaţi cât de cât cu noua situaţie, începem să căutăm pe altcineva. Ne îndrăgostim, ne consumăm resursele şi plecăm. Iată un film de care parcă nu se plictiseşte nimeni, deşi îl vedem de atâta amar de vreme cu toţii şi el produce atâta suferinţă în noi toţi. Au fost şi sunt oameni care vor să schimbe filmul trist al majorităţii relaţiilor nefericite de cuplu, măcar în cazul lor. În acele momente parcă am fi condamnaţi să fim ca Sisif şi să împingem o relaţie de cuplu care a devenit precum un bolovan imens, din nou şi din nou, fără vreo speranţă de ieşire de la muncă silnică, vreodată. Unii au reuşit să evadeze, dar aceia sunt foarte puţini. Ei stau totuşi mărturie că se poate.

Trenule cu zurgălăi, nu mai veni să mă iei…

Bărbaţii vin de pe Marte şi femeile de pe Venus spun unii, vrând să evidenţieze diferenţele de gândire şi simţire dintre bărbaţi şi femei. E adevărat că suntem diferiţi şi că vorbim „limbi” diferite. Totuşi, dacă vrem să ne înţelegem cu un englez învăţăm engleza, nu? Altfel o vom face prin semne precum oamenii peşterilor. Dar nu asta este esenţa problemei. Oamenii sunt capabili să înveţe un limbaj nou. Problema e că ei nu vor să îl înveţe, pentru că asta îi implică afectiv prea mult. Dacă resursele afective ale unuia sunt anemice, de unde disponibilitatea să înţeleagă nevoia de afectivitate a celuilalt? Sau cum să se mai gândească unul că celălalt are nevoie de alte „semne” emoţionale decât îi oferă el? Aici se separă garniturile de tren: într-o parte cei care îşi încheie relaţiile de cuplu întorcându-se de unde au venit şi cei care rămân, speriaţi sau încrezători, acordând încă o şansă. Nu facem apologia menţinerii neapărat, oricum ar fi ea, a unei relaţii de cuplu, ci urmărim demontarea unor stereotipii comportamentale care ne fac adesea relaţiile de cuplu imposibile. Orice relaţie de cuplu sau chiar şi o simplă aventură, are un rost. Altfel am putea să credem că Dumnezeu ne face la întâmplare să ne îndrăgostim de cineva şi de asta mulţi sunt aşa de relaxaţi când spun: „N-a mers, asta e, să vină următoarea relaţie şi va fi sigur bine”, un bine care nu survine de fapt niciodată pentru cei mai mulţi. De ce? Pentru că fac aceleaşi greşeli. Sunt tot ei, cei piperniciţi din punct de vedere afectiv, intoleranţi şi egoişti de dinainte. Numai că în noua relaţie au altă lecţie de învăţat, conexă cu noua fiinţă de lângă ei şi de asta pare totul mai relaxant la început. Curând apar zorii nemulţumirii şi ai frustrării şi ei îngroaşă din nou rândul la bilete spre o altă destinaţie, cu un tren obligatoriu, cu zurgălăi, pentru o altă relaţie, o altă viaţă. [Read more...]

Peter Deunov – Profeţii despre vremurile pe care le trăim

largeAtunci când eram un tânăr discipol al Maestrului Peter Deunov, în Bulgaria, am remarcat la el o atitudine care m-a nedumerit. Aveam deodată impresia că uită de tot ceea ce îl înconjura pentru a pătrunde profund în sine însuși, și îi vedeam buzele abia mișcându-se și pronunțând câteva cuvinte imposibil de deslușit. Aceasta se întâmplă oricând: orice făcea, la un moment dat se oprea, închidea ochii și pronunţa câteva cuvinte în această stare; și, ca și cum s-ar fi retras într-o lume, chipul său exprima ceva extraordinar de calm și profund.
Desigur, nu îndrăzneam să-l întreb. Dar într-o bună zi am reușit să disting aceste cuvinte care erau: «Slavă Ție, Doamne». Apoi m-am gandit: «Dacă un așa Maestru, care este mereu atât de aproape legat de Domnul, are nevoie să pronunțe de mai multe ori pe zi numele Său, cu atât mai mult trebuie să o facem și noi». Și am dorit să-l imit. În cursul zilei, oriunde mă aflam, m-am obișnuit să repet: «Slavă Ție, Doamne». Gândiți-vă și voi să o repetați. Aceasta nu vă va lua decât câteva secunde. Fie că sunteți acasă, pe stradă, la lucru, opriți-vă un moment ca să vă legați de Domnul pronunțând aceste câteva cuvinte pe care nimeni nu le va auzi, și vă veți simți imediat legați de Sursa Divină a vieții. Chiar și pentru câteva secunde, faceți-o cu sentimentul de a împlini un act sacru. Intensitatea este cea care contează, nu durata.
Este sarcina noastră să-L slăvim pe Dumnezeu pe pământ așa cum îngerii o fac în Cer.
Îmi amintesc îndeosebi ceea ce am resimțit ascultându-l pe Maestrul Peter Deunov care spunea că nimic nu este mai important decât să te consacri să-l Slavești pe Domnul prin cuvânt, prin privire, prin gesturi, prin tot ceea ce facem, fiindcă astfel intrăm în contact cu Sursa Vieții.”
Omraam Mikhael Aivanhov
 
Cunoscut sub numele său spiritual de Beinsa Douno, îndrumătorul spiritual bulgar Peter Deunov (1864-1944) a fost fiul unui preot ortodox și destinat a deveni și el cleric. A studiat teologia, după care a urmat cursurile de medicină în Statele Unite, însă după întoarcerea sa în Bulgaria, în 1895, nu şi-a mai găsit locul în contextul rigid al instituţiei şi dogmelor Bisericii Ortodoxe.

Din 1900 a început să ţină prelegeri publice ce au adus un suflu nou doctrinelor tradiţionale creştine. Deunov a avut un înalt nivel de conştiinţă şi a fost de-a lungul întregii sale vieţi un model de puritate, înţelepciune, inteligenţă şi creativitate. De asemenea, a fost un foarte bun violonist care a compus sute de melodii pe care le-a folosit, pe urmă, drept exerciţii în cadrul şcolii sale – Frăţia Albă – pe care a fondat-o la trecerea anilor în secolul al XX-lea.

[Read more...]

Pastila sau Perceptia

ar trebui sa il vezi….

Maturitatea umana

10544792_697887676951350_8549036490602189525_n

Inteleptul este calm in mijlocul tulburarilor lumii, senin in mijlocul nesocotintei si nedreptatii, este plin de iubire in cea mai mare abandonare… Cum poate Inteleptul sa fie intelept? Raspunsul este: pentru ca el are experienta unei cu totul alte realitati decat cea acordata omului obisnuit, inca lipsit de maturitate, si care considera ca adevarata viata cea pe care o intelege si stapaneste datorita ratiunii sale. Inteleptul sta pe o „baza” total diferita, unde pericolele existentei il ating tot atât de putin ca si non-sensul si cruzimea ei. Aceasta baza ii permite sa traiasca si sa manifeste Viata in moarte, sensul in non-sens, si Unitatea Marii Vieti in abandonarea si singuratatea micii vieti.

Inteleptul exista, ca si omul obisnuit, cu cele cinci simturi, cu ratiunea si cu bunul simt, in cotidian si in ordinea umana; dar el traieste in plus in Fiinta atemporala transcendenta care depaseste si patrunde existenta, si care reprezinta „esenta” ei. El este intr-o dispozitie de spirit al carei punct de sprijin nu este nici eul, nici lumea obiectiva, ci fiinta lui. Prin fiinta trebuie sa intelegem modul individual prin care Fiinta, adica Marea Viata, se incorporeaza si se manifesta in mica viata, adica existenta omului. Implinirea „sensului” just al vietii omului nu este de domeniul natural  si rational, ci se exprima printr-o angajare totala pe Calea integrarii Fiintei, datorita experientelor interioare.

Pe culmea acestei dezvoltari se afla personalitatea care se realizeaza in relatia subiect-obiect vizavi de lume, in „ordinele”, „valorile” si „formele” pe care ea le-a recunoscut sau creat in comunitatea omeneasca. In al doilea rând, omul se dezvolta intr-o credinta vie, adica credinta care transforma. Conditia acestei evolutii este de a se deturna de la autonomia orgolioasa a individului, de a-si abandona spiritul sau natural si de a se naste din nou din Duhul Sfânt. Cea de-a treia evolutie posibila, care nu este rezervata exclusiv Orientului, incepe cu chemarea la „calea” initiatica indicata de „experienta” Fiintei, si duce la omul nou transformat care isi atesta maturitatea in lume, maturitate dobandita datorita inradacinarii sale in Fiinta. Deci, in rezumat: dezvoltarea de la copil la adult independent; transformarea acestui adult in copil al lui Dumnezeu, in credincios; in fine dezvoltarea celui lipsit de maturitate (tocmai pentru ca se crede autonom el este, de fapt, inca minor, spiritualmente vorbind) spre cel care a castigat aceasta maturitate datorita experientei Fiintei.

Cele trei dezvoltari nu se exclud una pe cealalta, ci se completeaza: in unele cazuri, credinta poate deschide poarta experientei Fiintei sau, viceversa, aceasta din urma poate deschide poarta inchisa a credintei.

A vrea sa renegi sau sa nimicesti eul este absurd. Acesta din urma il distinge pe om de animal si constituie baza intregii dezvoltari umane. Eul este si purtator de valori de ordin spiritual, el controleaza instinctele si creeaza o lume de forme in care omul este mai mult sau mai putin autonom, actionand ca stapan. A deveni un eu si o personalitate mai mult sau mai putin autonoma face parte din calea omului. Dar nu acesta este scopul ultim al vietii lui. Aici se naste latura tragica  a vietii, a carei prima etapa conduce in mod obligatoriu la dezvoltarea eului. Cu toate acestea, tocmai esecurile indurate de omul livrat ordinelor eului reprezinta, in mod paradoxal,  sansa vietii lui.

Separarea inevitabila de Fiinta, pe care o produce constiinta obiectivanta existentiala, il arunca pe om in afara Unitatii Fiintei si da nastere suferintei umane. Aceasta din urma, la randul ei, trezeste nostalgia de a regasi Unitatea Vietii, patria Divina, in constiinta sa. In finitudinea lumii, stapânita de eu, infinitul se intuneca ; in lumina constiintei lui obiectivante omul va vedea infinitul tot atât de putin cat se vad stelele ziua in amiaza mare. Dar tocmai in dificultatea acestei obscuritati ne asteapta lumina supranaturala. A-l ajuta pe om sa gaseasca si sa urmeze aceasta Cale este datoria oricarei indrumari spirituale. Este Calea maturitatii interioare, calea Initiatica a sufletului. Omul aflat pe aceasta cale trebuie sa invete sa surmonteze deznadejdea acestei incurcaturi  in care il impinge pretentia constiintei lui obiectivante. El trebuie sa ia in serios aceste experiente care depasesc toate datele constiintei sale obisnuite, pentru a gasi calea Transformarii, pornind din fiinta lui esentiala.

Omul are nevoie de eul care considera lumea ca obiect, pentru a putea trai in ea ca om si pentru a fi martor. Dar acest eu devine o lumina inselatoare de indatã ce omul pune problema sensului vietii prin micul orificiu al binoclului. Atunci cand, orbit de succesele lui in lumea obiectiva, se crede a fi ajuns pe culmea lui insusi, el este de fapt mai departe ca oricind de adevarul vietii. Maturizarea consta, omeneste vorbind, in a invinge orbirea autonomiei eului si a lumii obiective, apoi a descoperi si a dezvolta adevaratul Sine profund care traieste si lucreaza in mod liber, adapându-se din izvorul fiintei lui esentiale; astfel, din metamorfoza in metamorfoza, el va deveni martorul si slujitorul Marii Vieti. A pregati aceasta Cale si a indruma omul pe ea este sarcina oricarei educatii spirituale si religioase.

Omul este pregatit sa se angajeze pe calea maturitatii atunci când ajunge la limitele puterii sale naturale. Exista in om indoiala nemarturisita ca nu este pe deplin in ordine cu el insusi si nu este pe calea cea buna. Foarte adesea, in timp ce se crede pe culmea autonomiei lui imaginare, el se simte tracasat de sentimente de culpabilitate, de angoase de neinteles si de o atmosfera de vid. Fiinta neglijata, refulata de constiinta naturala ii reaminteste prezenta ei. Omul trebuie sa invete sa asculte acest avertisment, si sa-i raspunda deschizându-se invitatiei interioare; el trebuie sa invete sa recunoasca, in propriul lui spirit obiectiv, valul aruncat asupra adevarului. Pentru aceasta, ajutorul unei persoane ajunse la maturitate ii este adesea necesar. Astfel, in comuniunea in Fiinta, si prin atasamentul fata de maestrul interior, va câstiga el, poate, libertatea dupa care tanjea. O va cauta in zadar atat timp cat se va folosi pentru aceasta de mijloace, adica exact de forma de constiinta care o ascunde. [Read more...]

Fara Limite

10423731_691227744284010_3556652455985024989_n

Una din cele mai mari bariere pentru a accepta generozitatea lui Dumnezeu este aceea de a avea o notiune limitata  in privinta a ceea ce suntem in realitate capabili de realizam. Poate ca suntem la diapazon cu vocea Creatorului care este in noi; ii auzim mesajul si apoi nu tinem seama de el pentru ca ni se pare ceva nebunesc sau imposibil. Pe de o parte, ne luam prea in serios pentru a nu vrea sa parem stupizi urmarind un proiect incontestabil grandios; pe de alta parte, nu ne luam pe noi insine sau pe Dumnezeu suficient de in serios; in consecinta, noi calificam drept grandioase proiecte care, cu ajutorul lui Dumnezeu, pot foarte bine sa fie la indemana noastra.

Amintiti-va ca Dumnezeu este sursa noastra; noi suntem in situatia spirituala de a avea un cont bancar nelimitat. Cei mai multi dintre noi nu iau in considerare niciodata puterea reala a Creatorului. In locul ei, noi accesam cantitati foarte limitate din puterea care ne este disponibila. Noi decidem intinderea puterii pe care Dumnezeu poate sa o aiba pentru noi. In mod inconstient, noi fixam o limita asupra a ceea ce Dumnezeu poate sa ne dea sau a felului in care ne poate ajuta. Noi suntem avari cu noi insine. Si daca primim un dar dincolo de ceea ce ne-am fi putut imagina, adesea il trimitem inapoi.

Poate ca unii dintre voi gandesc ca aceasta seamana cu povestea cu bagheta magica: ma rog si presto! Uneori, lucrurile exact asa se intampla. Cel mai adesea, situatia despre care vorbim pare sa fie o colaborare constienta in care munca se face incet si progresiv, supravietuind din naufragiul schemei noastre negative, clarificand viziunea a ceea ce vrem, invatand sa acceptam mici fragmente din aceasta viziune de oriunde ar veni ele si apoi, intr-o buna zi, presto ! Viziunea pare a fi dintr-o data gata. Cu alte cuvinte, rugati-va sa prindeti autobuzul si apoi fugiti cat de repede puteti!

Pentru ca aceasta sa se produca, trebuia ca mai intai sa credeti ca va  este permis sa prindeti autobuzul. Noi ajungem sa luam cunostinta de faptul ca Dumnezeu are resurse nelimitate la care fiecare dintre noi are aceleasi sanse de a accede. Aceasta descoperire ne permite sa ne degajam din culpabilitatea indusa de sentimentul de a avea sau a obtine prea mult. Intrucat toata lumea poate accede la resursele universale, noi nu privam pe nimeni cu abundenta noastra. Daca noi ajungem sa primim binele de la Dumnezeu ca pe un act de adoratie – in acord cu planul lui Dumnezeu de a manifesta bunatate in viata noastra -, putem incepe sa stopam sabotajul pe care il operam asupra noastra insine.

Unul din motivele pentru care suntem atat de zgarciti cu noi insine este lipsa de reflectie. Nu vrem ca norocul nostru sa se micsoreze. Nu vrem sa ne risipim abundenta noastra spirituala. Din nou, noi limitam fluxul nostru antropomorfizandu-l pe Dumnezeu intr-o figura parentala capricioasa. Avand prezent in minte gandul ca Dumnezeu este sursa noastra, un flux de energie plina de iubire se revarsa, iar noi suntem in situatia de a exploata, cu eficacitate, puterea noastra creatoare.

Dumnezeu are multi bani. Dumnezeu are multe idei de filme, idei de romane, de cantece, de picturi, de roluri de comedian. Dumnezeu are o resursa de iubiri, de prieteni, de case, toate la dispozitia noastra. Ascultandu-l pe Creatorul din interiorul nostru, noi suntem ghidati pe calea cea buna. Pe aceasta cale gasim prieteni, iubiti, bani si o munca infloritoare. Foarte adesea, atunci cand ne pare imposibil sa gasim o resursa adecvata, este asa pentru ca staruim asupra originii umane a resurselor. Trebuie sa lasam fluxul sa se manifeste de la sine acolo unde el va vrea – si nu acolo unde noi vrem sa se manifeste.

„Asteptati ca fiecare nevoie sa fie satisfacuta, asteptati raspunsul la fiecare problema, asteptati abundenta la fiecare nivel, asteptati sa cresteti spiritual.” (Eileen Caddy)

Cara, scriitoare, a petrecut mult prea mult timp, mai mult decat ar fi trebuit, intr-o relatie profesionala abuziva cu agentul ei pentru ca ea credea ca a rupe legatura cu acest agent ar fi o sinucidere in domeniul creatiei. Relatia era infestata de evaziuni, de semi-adevaruri, de intarzieri. Cara capitula mereu, de teama sa nu-si piarda prestigiul agentului ei. In cele din urma, dupa o conversatie telefonica abuziva, Cara i-a trimis o scrisoare de ruptura. Era ca si cum ar  fi sarit in cosmos. Cand sotul ei s-a intors acasa, ea i-a povestit in lacrimi cum tocmai si-a sabotat propria cariera. El a ascultat-o si apoi i-a spus: „Acum o saptamana eram intr-o librarie si proprietarul m-a intrebat daca ai un agent bun. El mi-a dat adresa si telefonul acestei femei. Sun-o.”

Inca in lacrimi, Cara a incuviintat. A telefonat si a fost imediat receptiva la sensibilitatea acestei persoane. De atunci ele lucreaza impreuna si o fac cu succes.

Dupa parerea mea, iata o poveste nu numai de sincronie, ci si de buna dependenta de univers ca sursa. Odata ce Cara a consimtit sa primeasca ceva bun dintr-o sursa oarecare, cea care putea sa se prezinte, ea a incetat sa mai fie victima.

O artista mi-a spus recent ca si-a intalnit noul ei agent – excelent de altfel – datorita afrimatiilor. Chiar si dupa ani intregi de recucerire artistica, eu inca am latura mea cinica si care spune: „Mmm”. Ca si cum am vrea sa credem ca Dumnezeu poate crea structura subatomica, dar ramane fara raspuns cand ii cerem sa ne ajute in pictura noastra, scultura noastra, scriitura noastra, filmul nostru.

„Priviti si veti gasi – ceea ce nu vom cauta, nu vom intalni”. (Sofocle)

Recunosc ca multi dintre voi vor da inapoi in fata simplicitatii acestui concept. „Dumnezeu nu dirijeaza mediul cinema-ului, se va spune. In schimb, creatia artistica universala, da.” Vreau, aici, sa pun in garda pe toti artistii care nu-si incredinteaza viata lor creatoare decat mainilor omenesti. Aceasta poate bloca binele vostru.

Dorinta de a fi monden, sofisticat si stralucitor blocheaza adesea curentul nostru intern. Cu totii avem idei cu privire la provenienta binelui nostru. Ca scenarista la Hollywood am avut multe conversatii dominate de mahnire cu alti scenaristi despre faptul ca, in timp ce agentii nostri sunt adesea fara valoare, parem a avea multe ocazii de genul: „Vecinul meu de palier…”, „Fratele dentistului meu…” sau „Cineva pe care sotia mea l-a intalnit la universitate…”. Aceste oportunitati il reprezinta pe Dumnezeu, sursa in actiune.

Creativitatea este o problema spirituala. Orice progres se face prin salturi prin credinta, unele mai mici, altele mai mari. Mai intai, poate ca vrem sa avem credinta de a lua primul curs de dans, primul pas in invatarea unui nou mijloc de exprimare? Mai tarziu, poate vom vrea credinta si fondurile pentru cursuri ulterioare, seminarii, un spatiu de lucru mai mare, un an sabatic? Si mai tarziu, este posibil sa avem o idee pentru o carte, un spatiu pentru expozitii colective de artisti. Cand o idee ne vine in minte, trebuie ca in cea mai buna credinta sa coboram barierele noastre interioare pentru a actiona pe aceasta idee si apoi, la un nivel mai larg, sa facem pasi concreti, necesari declansarii binelui nostru sincron.

Daca aceasta va pare mereu straniu si bizar, intrebati-va fara menajament care este urmatoarea etapa la care incercati sa va eschivati. Ce vis il credeti imposibil in functie de resursele voastre? Ce beneficiu obtineti din faptul de a ramane blocati la acest stadiu al expansiunii voastre?

Dumnezeu, care reprezinta sursa mea, este un plan de viata simplu, dar cu totul eficace. El ne elibereaza de dependenta negativa si de anxietate, asigurandu-ne ca el va face necesarul pentru aceasta. Munca noastra este aceea de a sti cum sa procedam. O maniera de a asculta este aceea de a scrie paginile de dimineata [scrierea in fiecare dimineata a unui anumit numar de pagini cu ceea ce ne vine in minte. Este o aducere la lumina a framantarilor din inconstient. Efectul pe termen lung este o mai mare constientizare, o viata mai „treaza”, o prezenta la prezent.] Seara, inainte de a adormi, putem face lista domeniilor in care avem nevoie de sfaturi. Dimineata, scriind pe aceasta tema, suntem pe cale sa intrevedem anticipat cai invizibile de abordare. Faceti aceasta experienta in doua etape: cereti raspunsurile seara si ascultati raspunsurile dimineata. Fiti receptivi la orice forma de ajutor.

„Tine de puterea mea a-l servi pe Dumnezeu sau a nu-l servi. Servindu-l, eu adaug ceva propriului meu bine si binelui lumii intregi. Neservindu-l, imi pierd propriul bine si privez lumea de acest bine propriu, care statea in puterea mea sa-l creez.” (Lev Tolstoi)

Fragment din cartea LIBEREZ VOTRE CREATIVITE. Julia Cameron
Ed. J’AI LU, FRANCE
Traducerea Viorica. Jucan

Ce-ar fi să-i scrii

34581_64912– Ce-ar fi să-i scrii tu lui Dumnezeu, Oscar?
– Tocmai dumneata să-mi spui una ca asta, Tanti Roz, zău aşa?!
– Cum adică, tocmai eu?
– Credeam că eşti singura persoană care nu minte.
– Păi nu te mint deloc, Oscar.
– Atunci de ce-mi vorbeşti de Dumnezeu? M-au aiurit ai mei cu Moş Crăciun, gata, ajunge!
– Află de la mine, Oscar, că nu există nicio legătură între Dumnezeu şi Moş Crăciun.
– Ba da. E una şi-aceeaşi cacealma. Spălare de creier şi fraiereală cât cuprinde!
– Ascultă Oscar, poţi tu să-ţi închipui, fie şi numai o secundă, că eu, o fostă luptătoare de wrestling, cu o sută şaizeci de turnee câştigate la activ, dintre care patruzeci prin K.O., eu, Teroarea din Languedoc, aş putea să cred în Moş Crăciun?
– Nu.
– Află atunci, băiete, că deşi nu cred în Moş Crăciun, cred în Dumnezeu. Îţi jur, na!

Astfel pusă problema, fireşte, se schimbă totul.

– Fie. Dar de ce zici că ar trebui să-i scriu lui Dumnezeu?
– Ca să te simţi mai puţin singur.
– Păi cum să mă simt mai puţin singur cu cineva care nici măcar nu există?
– Fă-l tu să existe.

Se aplecă spre mine.

– De fiecare dată când ai să crezi în el, o să existe un pic mai mult. Şi dacă te ţii tare, află de la mine, o să existe chiar de-adevăratelea. Şi asta o să-ţi facă bine.
– Şi despre ce-ai vrea să-i scriu?
– Despre orice. Despre gândurile tale, acelea pe care nu le spui nimănui, care devin apăsătoare, prind rădăcină, te împovărează, te imobilizează; acelea care, luând locul ideilor înnoitoare, te paralizează măcinându-te pe dinăuntru. Dacă nu vorbeşti şi doar le ţii în tine, ai să te transformi în groapa de gunoi a gândurilor vechi şi rău mirositoare, Oscar,băiatule.
– O.K.
– Şi apoi, lui Dumnezeu poţi să-i ceri zilnic câte ceva. Da’ fii atent, un singur lucru pe zi! Unul singur.
– Nu-i mare lucru de capul lui Dumnezeu ăsta al dumitale, Tanti Roz. Aladin putea să ceară trei lucruri de la lampa fermecată.
– Vorbeşti tâmpenii, Oscar. Nu-i mai bine un lucru pe zi decât trei într-o viaţă întreagă?
– O.K. Şi zici că pot să-i cer orice? Jucării,bomboane, o maşină…
– Nu, Oscar. Dumnezeu nu-i ca Moş Crăciun. Lui nu poţi să-i ceri decât lucruri de-ale spiritului.
– De exemplu?
– De exemplu să-ţi dea curaj, răbdare,să-ţi deschidă mintea.
– Mda, pricep…
– Şi poţi, de asemenea, să-i ceri unele lucruri pentru ceilalţi.
– La regimul de o dorinţă pe zi doar n-ai vrea dumneata, Tanti Roz, să-l mai împart acuma şi cu alţii?
– Iată, acum ştii cum stau lucrurile.

În această primă scrisoare am încercat, dragă Dumnezeu, să-ţi descriu un pic viaţa mea aici, la spital, unde toţi mă privesc ca pe un obstacol în calea dezvoltării medicinei, şi aş vrea de asemenea să te întreb dacă am să mă vindec sau nu. N-ai decât să tai varianta inutilă.

Te pup. Pe mâine,

    Oscar.

P.S. Nu-ţi ştiu adresa, ce fac?

( Eric-Emmanuel Schmitt - "Oscar şi Tanti Roz" )

Infolight SRL, CUI 28540361, J40/6397/2011, RO16RNCB0285122216070001 RON si RO86RNCB0285122216070002 EUR, BCR Unic Bucuresti.

Acest site functioneaza sub incidenta Drepturilor de Autor.
Toate drepturile rezervate Karyn Maria Taulescu.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 7,607 other followers

%d bloggers like this: