Intalnirea cu sufletul pereche

optima_1901799_1392250464379226_1775058848_n

“O relaţie cu sufletul pereche este o explorare a dinamicii egalităţii, a respectului şi încrederii reciproce. Este o relaţie matură şi iubitoare pe plan conştient. Ea cere o comunicare perfectă, care se învaţă în general prin procesul de iertare din cadrul relaţiilor anterioare, mai puţin conştiente. într-un anumit sens, toate relaţiile anterioare vă prepară pentru participarea deplină în relaţia cu sufletul pereche.

Sufletul pereche nu se poate manifesta, până când nu există cinste şi limpezime în toate relaţiile voastre. Dacă v-aţi părăsit un partener dintr-o căsătorie anterioară sau copiii, pentru a fi cu un nou iubit/iubită, trebuie să suportaţi consecinţele. Nu vă puteţi găsi sufletul pereche, părăsind o altă fiinţă omenească. Trebuie să fiţi corect în toate relaţiile voastre. Trebuie să spuneţi adevărul fără frică, dar cu mare blândeţe şi compasiune. Ceilalţi trebuie să ştie în ce poziţie se află. Trebuie să ştie în ce mod s-a schimbat legământul vostru faţă de ei şi în ce măsură a rămas acelaşi. Vă dovediţi dragostea faţă de ei, prin faptul că nu aveţi secrete, prin dezvăluirea completă a gândurilor şi sentimentelor voastre. Trataţi-i aşa cum aţi vrea să vă trateze ei pe voi, dacă situaţia ar fi invers. Şi, în felul acesta, puteţi merge mai departe, fără să părăsiţi pe nimeni, fără sa acţionaţi într-un mod impulsiv şi nepăsător.

Dragostea adevărată pentru o anumită persoană nu rezultă niciodată dintr-un comportament urât faţă de alta. Aceasta nu înseamnă că nu puteţi să vă schimbaţi legămintele. înseamnă doar să păşiţi în acest proces de revizuire, cu respect şi grijă faţă de celălalt şi, în acelaşi timp, ştiind foarte clar ce vreţi.

Atunci când în viaţa voastră apare partenerul de viaţă, legământul se creează ca ceva de la sine înţeles. Dorinţa reciprocă de a fi unul în prezenţa celuilalt devine demonstrarea continuă şi spontană a legământului unuia faţă de celălalt. Dacă luarea deciziilor – atunci când eraţi cu celălalt partener – era dificilă şi caracterizată printr-o luptă continuă a ego-ului, împreună cu sufletul pereche deciziile se iau fără nici un fel de efort. Fiecare partener respectă şi apreciază pe deplin gândurile şi sentimentele celuilalt, tară să-şi minimalizeze propria experienţă. Există o dorinţă totală de a fi pe deplin prezenţi, de a asculta părerea celuilalt şi de a lua decizii, numai atunci când amândoi simt că totul este clar.

Până când nu vei fi învăţat să-ţi asculţi intuiţiile, nu îţi vei întâlni sufletul pereche. Descoperirea sufletului tău pereche se întâmplă deoarece, lăuntric, eşti direcţionat înspre el/ea. Când vă întâlniţi, recunoaşteţi acest lucru în interiorul vostru. îl ..ştiţi” în fiecare celulă a fiinţei voastre. în momentul recunoaşterii reciproce a partenerului de viaţă, se produce o modificare în esenţa fiinţei. Nu mai trăieşti doar pentru propria ta pace şi fericire. Propria ta pace şi fericire se extind, pentru a include pacea şi fericirea partenerului. Principiile individuale devin mai puţin importante decât cele reciproce. Nu vă mai concentraţi pe cât sunteţi de diferiţi, ci pe ceea ce aveţi în comun. Intraţi într-un nou stadiu al călătoriei vieţii. Unul se manifestă în exterior ca fiind doi şi doi devin unul pe dinăuntru.

„Tu” eşti acum o entitate diferită. E adevărat, încă ai un corp separat, dar până şi separarea trupească începe să se estompeze, pe măsură ce amândoi deveniţi unul şi vă împletiţi în actul dragostei fizice şi emoţionale. Minţile voastre renunţă la nevoile lor separate şi se unesc în dansul ţelului comun şi al înţelegerii fără cuvinte. Prin voi se naşte o nouă
fiinţă. Este fructul dragostei voastre şi cel care vă împlineşte cerinţele reciproce.Din unirea voastră apare ceva ce nu a putut fi realizat până acum. Legătura voastră face ca acest lucru să fie posibil. împreună, acceptaţi scopul vostru spiritual şi îl împliniţi cu graţie, pe măsură ce relaţia voastră se cristalizează şi radiază dragoste asupra tuturor oamenilor din jurul vostru.

O dată ce ai întâlnit persoana iubită în formă fizică, viaţa ta nu mai poate continua ca înainte. Trebuie să renunţi la tot ceea ce înseamnă separare. Nu mai poţi păstra decât ceea ce merge împreună, în cinstire şi îmbrăţişare reciprocă. Şinele izolat trebuie să moară. Se naşte şinele ca partener, ca pereche de viaţă. Aceasta este căsătoria spirituală. Pe măsură ce intri pe calea autovindecării şi autodescoperirii, există din ce în ce mai mult potenţial pentru o unire sacră. Şi tu şi ceilalţi ca tine vă adunaţi ca parteneri egali şi începeţi să modelaţi ceea ce înseamnă relaţia unei noi paradigme. Tu şi partenerul tău radiaţi încredere şi respect reciproc. Radiaţi ţeluri şi legăminte comune, făcute tară nici un fel de sacrificiu. Demonstraţi ce înseamnă să creaţi unul pentru celălalt un spaţiu iubitor, sigur şi în care nimeni nu judecă pe nimeni.”

Paul Ferrini – Linistea Inimii

Terapia prin iertare

1113_debt_forgive_630x420

Dacă de cele mai multe ori iertarea nu lucrează şi rămâne fără consecinţe este pentru că se face din ea un act exterior, pur psihic, o vorbă goală. Or, este vorba aici să cobori acolo unde se ascunde traumatismul, acolo în adâncurile inconştientului, altfel nu va avea loc o vindecare adevărată. Numai că e foarte periculos să cobori în propriile tenebre fără Hristos. El este „Lumina care luminează în întuneric” (Ioan 1, 4-5) şi numai prin Viaţa pe care ne-o dăruieşte El putem fi vindecaţi. Nici un terapeut, nici un remediu nu poate transmite viaţă dacă nu devine canal al Vieţii dumnezeieşti, pentru că Dumnezeu este izvorul vieţii. Dar El se dăruieşte, bineînţeles, celui care se pregăteşte să-L primească, chiar inconştient…

Oricare ar fi iertarea pe care trebuie s-o acordăm: altora, nouă înşine sau lui Dumnezeu, eu voi fi întotdeauna „victima” unei ofense şi bolnavul care trebuie tratat sunt eu. „Metoda” iertării şi a vindecării este aşadar aceeaşi pentru orice traumatism. Ea a fost revelată de Hristos şi e transmisă de întreaga Tradiţie. Este o comoară nepreţuită pe care unii mistici o numesc „act anagogic”. Actul este împlinit în mod concret asupra unor anumite răni, dar cu exerciţiu şi har, devine o atitudine spontană faţă de toate. Vedem în scrierile Sfinţilor noştri Părinţi că acesta era chiar felul lor de a trăi şi de a se oferi instantaneu oricărei contrarietăţi.

Mai întâi e nevoie de mult timp.

Omul este istorie şi această istorie este cea a unei vindecări care n-a încetat niciodată să se adâncească.

Sugerez să se acorde o şedinţă pe săptămână, cum se face în terapie, pentru că ritmul joacă în mod evident un rol imens în această istorie. De exemplu, o jumătate de oră în una din zilele săptămânii, la o anumită oră. Există o „lege a ritmului” care a fost studiată la marile personalităţi care au practicat-o şi are rezultate cu totul neaşteptate. Se însămânţează subconştientul care, apoi, în perioada latentă de la o şedinţă la alta, face o extraordinară lucrare. Această lucrare este taina prezenţei Duhului Sfânt intim legat, până la amănunte, de istoria noastră.

De aceea, la începutul şedinţei săptămânale, este de cea mai mare importanţă, să-L chemăm, să-L rugăm îndelung. Putem să-I vorbim simplu, ca unui prieten, să-L chemăm în ajutor şi să ne încredinţăm Lui sau, putem să luăm una din rugăciunile către Sfântul Duh din slujba Rusaliilor (sau din cărţile noastre de rugăciuni – n. tr.). Fără Duhul Sfânt nu vedem nimic în noi. Vederea ruperii de Dumnezeu sau îndepărtării de El este o revelaţie. Numai Dumnezeu ne poate dezvălui unde suntem faţă de El. Este deja Harul, lumina lui Dumnezeu.

A recunoaşte

Urmează apoi trei etape ale metodei propriu-zise dintre care prima este recunoaşterea unei realităţi, a unui traumatism din trecut, a unui blocaj sau nod care ne împiedică să trăim, un eveniment pe care n-am reuşit niciodată să-l digerăm, sau o relaţie mai mult sau mai puţin distrugătoare. Dar este imposibil să recunoaştem în mod real un traumatism sau un eveniment oarecare din trecut, mai ales să-l lăsăm să trăiască în noi, fără o desăvârşită detensionare a trupului. Fără această detensionare speculăm, reflectăm în abstracţie dar nu avem acces la adâncurile subconştientului sau inconştientului, acolo unde zace şi ne roade traumatismul.

Ideal este să te aşezi într-o postură de meditaţie, sau pe un scaun, perfect vertical, şi să parcurgi corpul din cap până în picioare pentru a-l detensiona profund, bucăţică cu bucăţică, respirând rar şi adânc. Numai după aceasta începi să priveşti faptul. Privirea trebuie să fie contemplativă, fără reflectări şi analize. Pur şi simplu să vezi în loc să refulezi sau să-ţi ascunzi adevărul cum se întâmplă de cele mai multe ori. Cu cât vei fi mai detensionat cu atât vei vedea mai limpede şi experienţa din trecut se va restitui până în cele mai mici detalii exterioare şi lăuntrice, cu stările sufleteşti trăite: suferinţă, mânie sau dorinţă de răzbunare. Doar să vezi…

A accepta

Cea de-a doua etapă este acceptarea a ceea ce vedem. Să accepţi inacceptabilul. Să spui „da” sau mai degrabă să devii „da” în mod progresiv. Corpul devine un cuvânt preţios care trebuie descifrat: cea mai mică crispare sau tensiune, respiraţie care se ridică sau devine mai scurtă… toate sunt semne evidente de rezistenţă, de refuz şi de închidere. Acceptarea va deveni din ce în ce mai reală dacă ne lăsăm, dacă dăm drumul crispărilor, mai ales celor din ceafă şi de la umeri, respirând profund din diafragmă. Să accepţi, să aderi la ceea ce vezi, să devii una cu faptul. Acest lucru ne face, puţin câte puţin, să ieşim din dualitatea care este, în mare parte, cauza sfâşierii noastre, a suferinţei noastre. Să devii pe deplin conştient de ceea ce este, într-un „da” total fără ca egoul să intervină pentru a reacţiona, critica, enerva… Nu mai există umbra refulărilor.

A binecuvânta

În sfârşit, ultima etapă: exerciţiul iertării. Destins fiind, poţi acum coborî în adâncul în care se află traumatismul ca să ierţi. Dar cum? Unde se manifestă adevăratul dinamism al iertării? Hristos răspunde în Evanghelie: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă!” (Luca 6, 2) şi Sfântul Pavel revine la aceasta mereu (Romani 12,14; I Cor. 4,12). Aşadar, este vorba să „binecuvântăm” ce am văzut şi acceptat. Putem face atâtea şedinţe de binecuvântare câte va fi necesar pentru vindecare. Este suficient să repetăm rar şi uşor: „Doamne, fii binecuvântat în ceea ce am trăit sau în evenimentul (numim evenimentul) sau, fii binecuvântat în cutare (numele persoanei)”. Evident, fiecare îşi poate găsi felul personal de a binecuvânta, de a lăuda sau de a mulţumi lui Dumnezeu, ceea ce este acelaşi lucru. Esenţial este să fie o formulă scurtă pe care s-o putem repeta cu uşurinţă.

Această lucrare este infinit mai mult decât o simplă terapie, este de-a dreptul făcătoare de minuni. „A binecuvânta” nu este un cuvânt, ci o făgăduinţă a lui Hristos care se realizează întocmai. Această fecunditate nemaiauzită vine chiar de la Paştele lui Hristos. Prin întreaga Sa viaţă El ne-a arătat calea şi ne-a învăţat să trăim şi noi, la rândul nostru, la fel ca El. Prin întruparea Sa, Hristos S-a pogorât înăuntrul suferinţei şi a morţii. El nu a înlăturat moartea ca să pună viaţă în locul ei, ci a transformat însăşi moartea în viaţă. Mormântul s-a transformat în cămară de nuntă şi Cel ce iese victorios din el este Mirele Înviat. Cântările Liturghiei Pascale sunt pline de această taină care ne întemeiază existenţa. Astfel, „a binecuvânta” îşi revelează aici întreaga splendoare: dincolo de cuvinte, aceasta vrea să spună că Hristos Se pogoară înăuntrul traumatismului meu, înlăuntrul suferinţei mele, în ceea ce este mort în mine şi, acolo, cum a dovedit-o deja, transformă ceea ce este ucigător, în viaţă şi vindecare. Iar eu, cum spune fără încetare Sfântul Apostol Pavel sunt deja înviat, descopăr dimensiunea necondiţionată a vieţii, viaţa dumnezeiască.

Acest act este profund re-creator, este calea lui Hristos Însuşi la care eu devin părtaş şi martor. Martor, căci este vorba, de asemenea, ca de fiecare dată când e posibil, să mă duc să-l caut pe cel ce m-a supărat şi să-i dăruiesc iertare mea. Să i-o dăruiesc lui, fără să uit s-o cer şi pentru mine! Într-adevăr, cine sunt eu ca să provoc ceea ce s-a întâmplat? Iar în cazul în care sunt nevinovat, oricum nu am rămas fără nici o vină după aceea prin resentimentul sau ura mea…

Spre eliberare ca stare permanentă

Pacea profundă care se instalează în mine după ce am dat şi am primit iertarea este chiar Viaţa lui Dumnezeu. E o „vizită” a Lui. Şi această „prezenţă iertătoare” prin esenţă se extinde asupra întregii mele vieţi până în cele mai mici detalii. Atunci, pot să înaintez pe acest drum şi, cu cât înaintez, cu atât mai mult descopăr prin propria experienţă că vrăjmăşia este pretutindeni, că nu poate exista nici o singură zi fără potrivnicie, că fiecare clipă este o încercare în sensul în care minereul este „încercat” de foc până se purifică şi devine aur. Fiecare clipă mă pune la încercare, îmi verifică justeţea atitudinii, mă „cerne” în credinţa mea (Luca 22, 31-32), adică în relaţia mea cu fiinţele, cu lucrurile, cu evenimentele.

De fapt, „vrăjmaşul” meu este tot ceea ce îmi stă împotrivă sau îmi este greu, tot ceea ce nu-mi place sau tot ceea ce îmi displace. Când suntem noi în acord desăvârşit cu ceea ce ni se întâmplă? Bineînţeles, nu e vorba aici de a aproba ceea ce mă pune la încercare, ci de a-l aproba pe Cel ce mă încearcă. Necazul, suferinţa şi moartea, chiar şi mica potrivnicie zilnică nu sunt „voite” de Dumnezeu pentru mine – ce ar mai însemna, atunci, iubirea Lui nebună? – dar dacă le primesc în credinţă „iertându-le că sunt ceea ce sunt”, spunând „da” la ceea ce mi se întâmplă, mulţumind lui Dumnezeu şi binecuvântând totul fără excepţie, Îl întâlnesc pe Dumnezeu în toate, un Dumnezeu care lucrează fără încetare la eliberarea mea. Atunci nimic nu mă mai poate atinge, devin o fiinţă liberă de toate, nu mai depind de nici o circumstanţă sau eveniment, iertarea a devenit pentru mine o stare permanentă. Despre această stare vorbeşte Domnul când spune că ne va da o „bucurie pe care nimeni şi nimic nu o va mai putea lua de la noi” (Ioan 16, 22).

Tradiţia Sfinţilor Părinţi numeşte această stare apatie, nepătimire, stare fără patimi despre care spun că este iubirea cea mai înaltă, adică iubirea lui Dumnezeu în om. Într-adevăr, când omul s-a eliberat cu totul de ego-ul său, de iubirea sa de sine şi de propria sa voie, este copleşit de iubirea lui Dumnezeu care lucrează prin el. Acest om nu mai voieşte decât ce voieşte Dumnezeu şi tot ceea ce voieşte, clipă de clipă, voieşte cu voia lui Dumnezeu. Pentru el, totul, fie că-i place sau nu, este dar de la Dumnezeu, totul este har… şi este mereu fericit.

În acest sens, creştinismul este literalmente născut din mistica iudaică. Iudeul credincios binecuvintează totul de dimineaţă până seara pentru că, pentru el, de pe vremea lui Moise, totul este „Rug Aprins”. Numele Sfânt a pus focul prezenţei Sale înăuntru a toate. Chiar dacă nimic nu merge, chiar dacă e aşezat pe o grămadă de gunoi, în cea mai neagră părăsire ca Iov, pentru el nu e loc de deznădejde sau îndoială că aceasta este spre binele său! În acest mic „chiar dacă” se află toată forţa unei asemenea atitudini. Hristos duce această atitudine la desăvârşire ceea ce-l face pe Sfântul Pavel să spună că „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8,28). Aşa trăieşte Iisus oroarea patimilor Sale şi a morţii Sale pe cruce: El nu este victima călăilor Săi, El îi iartă (Luca 23,24)! Şi în chiar clipa în care toate aparenţele dovedesc contrarul, El este cel mai liber om pentru că spune: „Săvârşitu-sa”, adică toate s-au împlinit (Ioan 19,30) şi învierea este posibilă.

Interesant de ştiut că în acest punct starea nepătimaşă, libertatea totală este necondiţionată. Toate tradiţiile spirituale ale omenirii sunt de acord asupra acestui punct. Deja stocii făceau din această stare centrul căutării lor, dar şi hinduismul şi alte căi extrem orientale. Aici e punctul central al oricărei mistici şi, în acelaşi timp, numitorul lor comun.

Drumul nu este desăvârşit, o parte a fiinţei noastre acceptă încă ataşamentul şi se agaţă de vechea fire, atâta timp cât nu există o egalitate absolută între minte şi inimă în faţa tuturor rezultatelor şi tuturor circumstanţelor oricare ar fi ele: bine sau rău, respect sau insultă, renume sau blam, victorie sau înfrângere, evenimente plăcute sau dureroase, etc. Doar dacă nimic nu ne mai atinge şi nu ne mai tulbură cunoaştem libertatea şi nu mai avem cuvinte pentru a vorbi: aici vindecare se asimilează îndumnezeirii.

extras din Articolul apărut în revista Le Chemin, nr. 28, 1995.
Originalul în limba franceză se găseşte pe site-ul:
www.pagesorthodoxes.net
.
Tradus în româneşte de Maica Siluana Vlad.
Reprodus cu aprobarea părintelui Alphonse Goettmann.

Cararea Imparatiei

944152_529416253781871_84905661_n

Fiecare drum la Prislop ne imbogateste cu noi experiente. Pe una din icoanele cu Parintele Arsenie Boca sta scris “trebuie sa stiti pe de rost predica de pe munte”. De ce ar vrea parintele sa stim pe de rost aceasta predica? … Aceste cuvinte au un Inalt sens.

“Cararea Imparatiei” in 12 ore audio.

Ceea ce omul nu poate indrepta in sine insusi sau in altii, trebuie sa le sufere cu rabdare, pana ce Dumnezeu porunceste altfel. Cugeta ca poate e mai bine sa fie asa, ca sa fi cercat prin rabdare, fara de care meritele noastre nu sunt mare lucru. Trebuie in toate acestea sa te rogi lui Dumnezeu sa te ajute sa biruiesti aceste piedici, sau sa le suferi cu blajinatate. Daca cineva, lamurit odata sau de doua ori, nu cade la aceeasi parere cu tine, nu mai avea disputa cu el, ci incredinteaza toate in mana lui Dumnezeu care stie a scoate binele din rau, ca astfel sa se implineasca voia Sa. Si sa fie slavit in toti robii Sai.

Da-ti osteneala sa suferi cu rabdare lipsurile si slabiciunile altora, oricare ar fi ele, pentru ca si tu ai multe din acestea pe care trebuie sa le sufere altii. Ca Dumnezeu a randuit astfel, ca sa ne invatam a ne purta sarcina unii altora – caci fiecare are sarcina sa -nimeni nu-i fara lipsuri, nimeni nu-si este indestulator siesi, nimeni nu-i atat de intelept sa se poata indruma singur, dar se cade sa ne suferim, sa ne mangaiem si sa ne ajutam, sa ne invatam si sa ne indrumam unii pe altii. Ceea ce te face atat de suparacios nu-i zelul pentru aproapele, ci o iubire de sine, nazuroasa, artagoasa, posomorata. Pietatea cea adevarata e blajina si rabdatoare, fiindca ea te arata cine esti…” (Cararea Imparatiei – Parintele Arsenie Boca)

Duminica minunata si binecuvantata!

Initierea, victoria fiintei umane asupra propriilor slabiciuni

OMRAAM MIKHAA

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV

Conferinţa din 12.09.1984

      Lectura meditaţiei zilei

       Iisus a spus: intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află”. Această poartă strâmtă, care permite accesul la Împărăţia Domnului, este poarta Iniţierii. Iniţierea este o asceză ce îl învaţă pe om să se despartă de slăbiciunile, de tendinţele sale negative. O putem compara cu orificiul prin care este nevoit să treacă şarpele atunci când trebuie să-şi schimbe pielea. Discipolul este acela care se pregăteşte să treacă prin poarta cea strâmtă ce îi va înlătura “vechea sa piele”, adică proastele obiceiuri, concepţiile sale greşite. Fiecare dintre voi trebuie să treacă prin poarta cea strâmtă. Iar în loc să vă tulburaţi şi să vă fie frică, bucuraţi-vă, fiindcă veţi deveni astfel oameni noi, cu gânduri, cu sentimente noi, cu un comportament nou. Se poate spune că, de-a lungul întregii sale vieţi, omul străbate trei porţi: aceea a naşterii, prin care trec toţi oamenii, fie buni sau răi, apoi aceea a morţii, străbătută de asemenea de toţi dintre voi, şi aceea a Iniţierii, trecută numai de aceia care au fost în stare să facă mari sacrificii, să renunţe la foarte multe lucruri.

        Dragii mei, această pagina este plină de sensuri, foarte interesantă, foarte importantă. Eu am întâlnit în viaţă tot felul de oameni, mai ales femei care îmi mărturiseau că trecuseră deja de cea de-a cincea Iniţiere, iar eu eram atât de trist şi de nefericit, deşi trăisem lângă Maestrul Peter Deunov atâtea încercări şi probe, aproape douăzeci de ani… Mă necăjea faptul că nu reuşisem să trec nici de prima Iniţiere !… Dar am întâlnit în viaţă şi o mulţime de Iniţiaţi pe care, totuşi, nu îi întâlneşte toată lumea… Este atât de ciudat ! Ne închipuim că suntem nişte creaturi nemaipomenite, chiar atunci când nu am făcut vreun sacrificiu, vreo renunţare, când nu am ajuns să ne învingem natura noastră inferioară, iar bietul pământ este bântuit încă de atâţia “Iniţiaţi” !… Şi totuşi, Împărăţia Domnului nu a apărut încă datorită lor !… Veţi vedea în continuare cum trebuie judecat acest subiect al Iniţierii… Nu este deloc uşor !… [Read more...]

Respiratia Inimii, meditatie in miscare

woman-in-nature-sunshine

Meditatia in miscare este o tehnica aparte de respiratie si constientizare, care deblocheaza in plan fizic si subtil energiile noastre, prin miscari ale corpului, prin dans-creativ, prin invatarea exprimarii libere a emotiilor si a continuturilor psihice, prin trezirea spiritului si aducerea lui in prezent. Respiratia inimii este un adanc proces de catharsis si sublimare, de vindecare a ranilor sufletesti.

lisus a spus: Respiratia Sfanta nu poate fi vizibila cu ochii fizici, nici un om nu poate sa vada Spiritele Celui Sfant, dar in imaginea dupa care omul a fost creat, cine priveste fata omului vede imaginea lui Dumnezeu care vorbeste dinlauntrul sau. Faceti ca inimile voastre umane sa fie altarele si ardeti sacrificiile voastre cu focul iubirii. Pentru ca acolo unde sunt doi sau trei adunati in numele meu acolo voi fi si Eu in milocul lor”.

Respiratia Inimii este un mod de a accesa aceasta stare de constiinta, o tehnica de explorare si manifestare a potentialui ascuns al fiintei umane, un prilej de regasire, de exprimare, de  eliberare a fortei creatoare si de re-conectare cu maestrul interior.

Respiratia Inimii lucreaza cu doua instrumente: respiratia constienta prin care intram in starea de Prezenta si ne conectam cu Inima, si tehnici de deschidere a inimii, cu centrul fiintei.

Respiratia Inimii poate fi practicata de oricine poate respira constient. Efecte ale respiratiei inimii:

1. Iertarea de sine 

2. Eliberarea de atasamentele energetice

3. Ajutor in reintregirea sufletului prin recuperarea de parti de suflet, precum si eliberarea partilor de suflet pe care le-am preluat si nu ne apartin

4. Eliberarea energiilor si structurilor care nu sunt ale noastre

5. Reconectarea profunda cu sinele divin

Cand?

Marti 14 octombrie 2014, ora 18.30 – 20.30, Bucuresti

Investitia ta 70 de lei

Inscrierea : karyn.taulescu@yahoo.com

Va asteptam cu drag!

Sfaturi de viata

sunshinegirl

“Când sufletul ţi se închide şi nu poate admite şi respecta libertatea celorlalţi; când mintea îţi este intolerantă şi când voinţa îţi devine arbitrară şi încetează să mai acţioneze în favoarea binelui, atunci:

  • Prelungeşte-ţi raza sufletului pentru a înţelege slăbiciunile celorlalţi; prelungeşte-i calea sacră spre Dumnezeul iubirii, chiar în mijlocul celor mai mari greutăţi.
  • Prelungeşte-ţi raza minţii şi gândeşte-te că totul trebuie să fie astfel pentru ca Domnul să se manifeste în varietatea Sa infinită. Găseşte-i prezenţa în toate şi continuă-ţi calea minţii spre adevăr, în ciuda tuturor contradicţiilor.
  • Întăreşte-ţi raza voinţei; consider-o un dar de la Dumnezeu şi pune-o în slujba Lui. Măreşte calea puternică a voinţei pentru a manifesta bunătatea divină, chiar în mijlocul răului cel mai mare.

Pentru a înfrunta răul din viaţă, omul trebuie să fie capabil să-şi controleze gândurile, sentimentele, muşchii, întregul corp; trebuie să fie stăpân pe sine sub toate aspectele. Nu se ajunge nici repede, nici uşor la această stăpânire. Sunt necesare multă muncă, multe eforturi şi exerciţii pentru a dobândi stăpânirea de sine, dar acest fapt măreşte enorm posibilităţile de a duce o viaţă liberă, cu efecte benefice atât pentru sine, cât şi pentru ceilalţi.

Dacă întâmpinaţi vreo greutate, invocaţi numele Domnului; chemaţi-L în ajutor în prima oră a zilei. După puţină vreme veţi vedea că dificultatea devine mai uşor de înfruntat, în faţa unui obstacol, a unei încercări procedaţi în acelaşi mod şi ajutorul vă va sosi.

Cum se poate realiza acest lucru? Nu ni se spune. Important este să simţiţi forţa numelui Domnului şi a iubirii Sale.

Omul trebuie să fie bine protejat pentru a face faţă dificultăţilor de pe pământ. Sfânta Scriptură spune: „Domnul va merge înaintea ta şi îţi va fi şi pavăză”. Viaţa omului nu ar ţine decât de un fir dacă nu ar fi ajutată. Fără protecţie din partea naturii raţionale, omul ar fi expus în fiecare zi la mii de pericole. Dacă ar şti omul de câte ori a fost salvat!

Când omul doarme îşi fac apariţia fiinţe protectoare care, ca o mamă iubitoare, îi purifică trupul şi îi restabilesc ritmul perturbat al vitalităţii.

Când se afirmă că lumina este indispensabilă ochiului omenesc trebuie să se înţeleagă că celulele ochiului sunt scufundate în lumină, care este indispensabilă funcţiilor lui. Şi sufletul omului trebuie să rămână scufundat în viaţa spirituală, divină; dacă nu, rămâne în stadiu de germene, ca acele grăunţe de grâu conservate în piramidele şi în mormintele din Egipt timp de 5-6000 de ani, fără lumină, într-un mediu uscat, aşteptând împrejurări favorabile pentru a fi semănate, pentru a încolţi şi a se dezvolta. Ca aceste seminţe, sufletul omenesc aşteaptă condiţiile necesare aplicării legilor divine, pentru a-şi relua drumul vieţii veşnice.

Ucenicul trebuie să cunoască cele două legi: violenţa dă naştere violenţei; iubirea dă naştere iubirii.

Când afirmăm că trebuie să renunţăm la noi înşine, trebuie să se înţeleagă că trebuie să lucrăm pentru Dumnezeu, pentru Bine, pentru Tot. Să ne îndreptăm dorinţele, impulsurile spre viaţa sufletului – spre aceasta tinde omul raţional, care va atinge în viitor starea de înger luminos. Chiar aflat la distanţe enorme de pământ, va putea să vă vadă, să vă ajute şi să-L servească pe Domnul.

Când vorbim energiile slăbesc şi sunt puse în pericol. De aceea se spune: „Veţi da seama de fiecare cuvânt in van”. Dacă vorbim prea mult, fără discernământ, riscăm să cădem în păcat, să ne risipim, să ne pierdem forţele creatoare.

Toţi oamenii sunt legaţi între ei, aidoma unor vase comunicante; dacă unul suferă, vor fi şi ceilalţi supuşi la încercare. Nimeni nu trăieşte pentru el. Vei iubi şi vei fi iubit. Te vei gândi la alţii şi alţii se vor gândi la tine. Îi vei îngriji pe alţii şi alţii te vor îngriji pe tine. Îi vei sfătui pe alţii şi alţii te vor sfătui la rândul lor. Vei da un fundament vieţii cuiva şi ţi se va da şi ţie. Aceasta este marea lege a naturii.

Nici cunoaşterea, nici dragostea şi nici înţelepciunea nu pot fi comparate cu ceea ce favorizează comuniunea interioară cu Principiul Fundamental. Prin această comuniune omul se înalţă şi-şi foloseşte toate calităţile: iubirea, înţelepciunea, puritatea, adevărul, dreptatea, pietatea şi multe altele care deocamdată dormitează. Prin rugăciune veţi semăna cu un copac plin de fructe coapte. Când Domnul vă va vedea astfel împodobiţi se va bucura să aibă lângă El un copil inteligent care ştie să vorbească într-o limbă angelică. Dumnezeu îi tolerează şi pe copiii ignoranţi; cu toate acestea, ei nu vor putea niciodată obţine rezultatele copilului care ştie să se roage. Cel înzestrat cu judecată se sforţează să înveţe, este harnic, în vreme ce prostul amână acest lucru totdeauna pe mai târziu. Primul este recompensat; cel de-al doilea este consolat.

În viaţă blândeţea şi umilinţa sunt la fel de necesare ca sarea. Fără blândeţe şi umilinţă nu există linişte, pace interioară şi vindecarea este imposibilă. Fără blândeţe şi umilinţă nici o ideea nu poate fi pusă în practică. Dacă Iisus, cu ocazia venirii sale pe pământ, a trebuit să devină umil, cu atât mai mult este mai necesară umilinţa pentru om! Blândeţea înalţă vibraţiile emise de om şi îl conduce spre viaţa pură, divină. Repetaţi-vă în fiecare zi: „Pentru Cel care mi-a dat viaţă, astăzi vreau să fiu blând şi umil!”

Omul bun poate fi comparat cu o statuie frumoasă realizată de un sculptor celebru. Omul rău este ca o piatră neşlefuită, care este neimportantă pentru ignorant. Dar pentru cel care ştie, pentru sculptor, această piatră informă are valoare, căci din ea poate ieşi o statuie frumoasă. Deci, dacă întâlniţi o persoană rea, gândiţi-vă: „Conştiinţa acestui om nu este trează; binele care zace în el nu a apărut deocamdată. Se va manifesta atunci când sufletul său va exprima dragostea divină”.

Evoluţia spiritului omenesc este infinită şi nelimitată. O dată ce a ajuns la conştiinţa colectivă, spiritul omenesc va atinge treptat un nivel mai ridicat, la conştiinţa cosmică sau divină, numită de asemenea eterna reîncepere, cauză primordială etc. Conştiinţa cosmică îndrumă şi înglobează toate fiinţele din univers, care sunt atrase de ea ca de un îndrăgostit. Nu putem evolua şi nici nu ne putem reînnoi decât în condiţiile de viaţă pe care ni le dăruieşte.

Se spune: „Avem un corp carnal, pieritor, dar când vom dobândi conştiinţa cosmică, corpul nostru spiritual se va dezvolta şi nu va pieri. Contradicţiile vieţii există numai pentru corpul material, nu şi pentru corpul spiritual care trăieşte în înţelegerea sensului profund al vieţii eterne”.

Dorim cu toţii să fim iubiţi! Dar cel care vrea să fie iubit trebuie să fie gata să îndeplinească tot ceea ce-i cere dragostea şi dacă nu poate să o facă, înseamnă că nu este suficient de copt pentru dragoste. În acest caz trebuie să renunţe temporar la dorinţa lui şi să continue să lucreze în tăcere asupra lui însuşi. Zeii, îngerii, arhanghelii pot fi iubiţi cu adevărat, căci posedă puterea de a face tot ceea ce dragostea le dă.

Maestrul Peter Deunov

Calea ta este unica

317969_503077493078551_1093578190_n

Calea ta este unica, chiar daca uneori iti vine sa pleci si nu la capatul pamantului ci in alt colt de univers. Oricat ai incerca sa urmezi alte cai, doar pierzi timpul si increderea in tine. Intreaba-te de fiecare data: care este adevarul tau interior? Urmezi mereu pe altii si iti devin modele. Dar tu ai aflat cine esti?

Cel ce nu reuseste sa inteleaga ca in el este intregul potential de vindecare si maiestrie ajunge hrana pentru ceilalti. Asa functionam. Cum ajungi hrana pentru ceilalti? Simplu. Nu mai crezi in tine. Ai mereu nevoie de cineva care sa iti spuna ce sa faci pana cand devine o dependenta ingrozitoare. Rezultatul este ca in loc sa iti fie mai bine iti este din ce in ce mai rau. Destinul intervine aducand lectii dure cu scopul purificarii tale si a reintoarcerii pe calea ta.

Nu lasa un terapeut sa te programeze : “nu vei face niciodata copii” sau “nu te vei casatori cu iubitul tau ca este fiul din alta viata” sau mai stiu eu ce alte mari grozavii.Nu lasa pe nimeni sa iti spuna ca iti va merge prost indiferent ca iti merge prost sau nu. Un adevarat terapeut  cu cat se implica mai putin in destinul tau cu atat canalul prin care lucreaza este mai curat.

Astazi am trecut pe langa un topogan foarte inalt, cam de 10 de metri inaltime. Copiii foarte mici de doi-trei ani urcau cu bucurie pana sus fara teama, pentru ca atunci cand esti pur nu ai teama de nimic. Mi-a amintit de starea mea de copil cu care ma dadeam pe acelasi topogan.

Puritatea devine softul divin cu care reinstalam scopul cu care am venit … Sa o facem intr-o maniera cat potrivita pentru fiecare din noi, cerand ajutorul arhanghelului Sandalphon pentru recastigarea bucuriei de a trai si a iubirii de sine. Cerand ajutorul Parintelui Arsenie Boca care este indrumatorul celor ce urmeaza Calea..

El spunea : “Sunteti cu totii binecuvantati. Incetati sa va mai plangeti. Sa nu mai pierdeti timpul, avem lucruri importante de facut. Impreuna putem sa schimbam lucruri. Uniti-va, iubiti-va, ma voi ruga impreuna cu voi.”

Rugaciune pentru Iubirea de Sine

11261_711599598913491_7927729365425658313_n

O frumoasa rugaciune cu care sa intampinam echinoctiul de toamna si luna noua.

”Astazi, Parinte al universului, te rugam sa ne ajuti sa ne acceptam exact asa cum suntem, fara sa ne mai judecam. Ajuta-ne sa ne acceptam mintea asa cum este, cu toate emotiile sale, cu toate sperantele si visele noastre, cu personalitatea ei, cu felul nostru unic de a fi.

Ajuta-ne sa ne acceptam corpul asa cum este, cu toata frumusetea si perfectiunea lui. Ingaduie ca iubirea noastra de sine sa devina atat de puternica incat sa nu ne mai respingem niciodata, incat sa nu mai punem niciodata piedici in calea propriei noastre fericiri, a libertatii si iubirii noastre.

De acum inainte, ingaduie ca fiecare actiune a noastra, fiecare reactie, fiecare gand si fiecare emotie pe care le manifestam sa fie bazate numai pe iubire. Ajuta-ne, Tata, sa ne amplificam iubirea de sine pana cand intregul vis in care traim se va transforma, pana cand teama si suferinta vor deveni iubire si fericire.

Ingaduie ca iubirea de sine sa devina atat de puternica incat sa dizolve toate minciunile in care am fost programati sa traim, care ne spun ca nu suntem suficient de buni, de puternici, de inteligenti, ca nu putem reusi. Ingaduie ca iubirea noastra de sine sa devina atat de puternica incat sa nu mai fim nevoiti sa ne traim viata in functie de parerile celorlalti. Ingaduie-ne sa avem o incredere atat de mare in sine incat sa facem singuri alegerile pe care le preferam. Iubirea de sine va alunga teama in fata responsabilitatilor pe care le avem fata de propria noastra viata sau a problemelor care pot aparea pe drum. Orice am dori sa realizam, ingaduie sa o facem prin puterea iubirii de sine.

Incepand de astazi, ajuta-ne sa ne iubim pe noi insine suficient de mult pentru a nu mai permite nici un fel de circumstante care sa ni se impotriveasca. Ajuta-ne sa ne traim viata asa cum suntem, fara sa mai pretindem ca suntem altcineva, numai pentru a fi acceptati de catre cei din jur. Nu mai avem nevoie ca altcineva sa ne accepte sau sa ne spuna cat de buni suntem, caci stim acum cine suntem cu adevarat.

Ingaduie sa ne bucuram – prin puterea iubirii de sine – de ceea ce vedem atunci cand ne reflectam in oglinda. Ingaduie ca zambetul sa nu mai paraseasca niciodata expresia fetei noastre, amplificandu-i astfel frumusetea interioara si exterioara. Ajuta-ne sa simtim o iubire de sine atat de intensa incat sa ne bucuram intotdeauna de propria noastra prezenta.

Ajuta-ne sa ne iubim pe sine fara a ne mai judeca, caci judecata nu atrage dupa ea decat vinovatie si auto-acuzare, dorinta de a ne auto-pedepsi, care ne fac sa pierdem perspectiva iubirii tale. Amplifica vointa noastra de a ne ierta pe sine, chiar in acest moment. Purifica mintile noastre de otrava emotionala si de auto-acuzatii, astfel incat sa putem trai intr-o pace interioara si intr-o iubire perfecte.

Ingaduie ca iubirea noastra de sine sa fie puterea care sa ne schimbe viata, transformand-o dintr-un iad intr-un rai. Ajuta-ne sa ne transformam prin intermediul acestei puteri fiecare relatie pe care o avem, incepand cu relatia cu noi insine.

Ajuta-ne sa ne eliberam de conflictele cu cei din jur, sa fim fericiti sa ne impartim timpul cu cei dragi si sa-i iertam pentru orice nedreptate pe care ar comite-o fata de noi. Ajuta-ne sa ne iubim pe noi insine atat de mult incat sa-i putem ierta pe toti cei care au gresit vreodata fata de noi. Da-ne curajul sa ne iubim neconditionat prietenii si familia, astfel incat relatiile noastre cu ei sa devina absolut pozitive si pline de iubire. Ajuta-ne sa cream noi canale de comunicare in relatiile noastre, sa scapam din razboiul controlului, in care nu pot exista invingatori sau invinsi. Ajuta-ne sa lucram impreuna, ca o echipa, intr-un joc al iubirii, fericirii si armoniei. Fie ca prin gratia ta, relatia noastra cu familia si cu prietenii nostri sa aiba la baza respectul si bucuria, astfel incat sa nu mai simtim nevoia sa le spunem cum trebuie sa gandeasca si cum trebuie sa se comporte. Fie ca prin gratia ta, relatiile noastre amoroase sa devina sublime, astfel incat orice clipa pe care o petrecem alaturi de partenerul nostru/partenera noastra sa devina o clipa de fericire.

Ajuta-ne sa ii acceptam pe cei din jur exact asa cum sunt, fara sa ii mai judecam, caci atunci cand ii respingem pe altii, noi ne respingem de fapt pe noi insine. Iar atunci cand ne respingem pe noi insine, noi te respingem de fapt pe tine.

Ziua de astazi reprezinta un nou inceput. Ajuta-ne sa ne incepem din nou viata, punand la temelia ei puterea iubirii de sine. Ajuta-ne sa ne bucuram de viata, de relatiile noastre, sa exploram viata, sa ne asumam riscuri, sa fim vii si sa nu mai traim cu teama de a iubi. Ingaduie sa ne deschidem inimile fata de iubire, care este dreptul nostru prin nastere.

Ajuta-ne sa devenim Maestri ai Recunostintei, ai Generozitatii si ai Iubirii, astfel incat sa ne putem bucura de intreaga ta creatie, acum si de-a pururi. Amin” Don Miguel Ruiz

Arborele Vietii

tumblr_m2juv17Uh91qial5vo1_500halftruths

Va recomand o lectura minunata pentru aceasta duminica seara, pentru noi constientizari interioare si de ce nu pentru noi inceputuri. Don Miguel Ruiz si Janet Mills, extras din “Vocea Cunoasterii”:

“Orice fiinta umana este un inger care are un mesaj de transmis. Eu sunt un inger. Aceasta carte este mesajul meu catre voi. Si voi sunteti niste ingeri, chiar daca nu stiti inca acest lucru. Toti oamenii fac schimb de pareri, deci implicit de mesaje. Nu este asa? De-abia asteptam cu totii ca urmasii nostri sa creasca, pentru a-i invata ce cunoastem. Dorim sa plantam in capetele lor micute semintele cunoasterii noastre: ce este bine si ce este rau. Din pacate, una le spunem si alta facem noi insine.

Ce rost are sa-i spui copilului sa nu minta, daca acesta vede ca noi nu spunem adevarul?

Exista doua feluri de ingeri: ingeri care impartasesc adevarul si ingeri care impartasesc minciuni. Merita sa ne punem intrebarea: ce fel de ingeri suntem noi? Ce tip de mesaj transmitem? Pe vremea cand traiau in Paradis, inainte sa aibe acces la cunoastere, oamenii erau ingeri ai adevarului. Dupa ce au mancat din Arborele Cunoasterii, iar ingerul cazut s-a reprodus in mintile lor, ei au devenit la randul lor ingeri cazuti. Suntem cu totii niste ingeri cazuti, caci nu transmitem altceva decat minciuni, chiar daca nu suntem constienti de acest lucru. Vocea ingerului cazut este atat de puternica incat noi nu mai auzim cealalta voce: vocea soptita a spiritului, a integritatii noastre, vocea iubirii. Vocea tacuta nu ne paraseste niciodata. Inainte de a invata sa vorbim, cand eram copii mici, pana la varsta de un an sau doi, noi nu ascultam decat aceasta voce. Imi amintesc ca pe vremea cand eram copil imi placea foarte mult sa ma uit la desenele animate cu Donald Ratoiul. Intr-o sceneta, de o parte si de alta a capului lui Donald au aparut un inger, respectiv un dracusor. Amandoi ii vorbeau in acelasi timp, incercand sa-l convinga de argumentele lor. Ei bine, pare amuzant, dar este cat se poate de adevarat. Micul dracusor din mintea noastra este povestitorul, vocea care ne spune in permanenta ca nu suntem suficienti de buni, ca nu meritam sa avem parte de iubire, ca nu putem avea incredere in nimeni, ca nu vom fi niciodata mari, frumosi sau perfecti. Aceasta voce minte, iar singura putere pe care o are asupra noastra este puterea care i-o acordam noi insine.

Vocea cunoasterii este foarte puternica. Vocea spiritului este tacuta, pentru ca el nu simte nevoia sa vorbeasca. Corpul nu vrea sa auda ce trebuie ca sa faca pentru a fi perfect, pentru ca este deja perfect. Atunci cand se naste, copilul nu stie cine este, cel putin nu in cuvinte. Corpul sau stie insa acest lucru si nu are nevoie sa i se explice in cuvinte, la fel cum ficatul nu trebuie sa mearga la facultatea de medicina pentru a sti cum sa-si faca datoria. El stie pur si simplu ce are de facut. Exista si alte lucruri pe care le cunoastem pur si simplu. Unei femei nu trebuie sa-i explice nimeni ce trebuie sa faca pentru a fi femeie, sau cum sa-si creasca in pantec copilul nenascut; nici macar cum sa il nasca. Natura ne invata singura sa fim ceea ce suntem; nu trebuie sa ne explice cineva. Acest tip de cunoastere este tacuta; nu are nevoie de cuvinte. Stii pur si simplu. Daca inchizi ochii, poti simti aceasta cunoastere
tacuta (de pilda, atunci cand respiri).

Voi sunteti ingeri, iar viata voastra reprezinta mesajul vostru catre aceasta lume. Ce fel de ingeri doriti insa sa fiti? Nimeni nu poate sluji la doi stapani. Nu poti transmite adevarul si minciuna in acelasi timp. Acest lucru nu trebuie explicat nimanui, caci tine de cel mai elementar bun simt.

[Read more...]

Mai multa iubire, mai multa sanatate

10173714_627706340651331_8184901936054006958_n

Institutul american HearthMath a descoperit ca inima emite un camp electromagnetic de cinci mii de ori mai puternic decat campul pe care-l emite creierul”. Este important sa notam aceasta diferenta de putere intre campul electromagnetic al inimii si acela al mintii pentru a intelege importanta sentimentelor noastre, a iubirii, a recunostintei, a aprecierii si a oricarei trairi pozitive! Tot ce simtim si traim ca sentiment frumos, pozitiv, inaltator (compasiunea, dragostea, blandetea, bunatatea, bucuria) creeaza ceea ce specialistii au numit “coerenta inimii”, pe cand trairile negative, ca si gandirea corespunzatoare acestora creeaza “incoerenta inimii”, generand emisii vibrationale in campul electromagnetic al inimii si al creierului nostru. Aceste campuri electromagnetice influenteaza deopotriva corpurile noastre, ca si realitatile pe care le intilnim in viata de zi cu zi.

Acelasi institut a constatat ca, daca suntem furiosi timp de cinci minute, sistemul imunitar are nevoie de sase ore pentru a recupera puterea pierduta. De asemenea, daca traim cinci minute de compasiune si apreciere, imunitatea se imbunatateste cu 41 la suta. Am notat toate acestea pentru ca fiecare dintre noi sa inteleaga puterea de vindecare a inimii blinde si iubitoare, precum si puterea trairilor negative de a ne imbolnavi. In mod practic, putem intelege in fiecare moment al existentei daca ne aflam in inima sau am iesit din ea. De cate ori simtim si gandim negativ, ne infuriem, ne suparam, uram, dezapreciem sau judecam in mod agresiv (noi putem observa realitatea imediata, fara a o judeca) este semn ca ne indepartam de inima. Orice am gandi, am simti, am trai ca stare negativa ne semnaleaza ca am intrat in domeniul Egoului sau al “judecatii lumii”.

Mintea omeneasca este conditionata de realitatea prezenta sau trecuta, de frica de viitor, de frica de pierdere sau de durere, asa incat ea va genera intotdeauna emotiii negative cand va fi in fata unui eveniment de viata neplacut. Simplul fapt de a ne auto-observa aceasta negativitate si a alege spontan sa ne intoarcem la adevarul inimii noastre, o rugaciune repetata, o amintire frumoasa, apelul la ganduri bune, de speranta, de bucurie, de bine pentru tot ce ne inconjoara ne ridica vibrational incetul cu incetul pana acolo unde vom simti ca suntem din nou in armonie cu inima noastra. Daca vom gandi binele cel mai inalt al tuturor vom crea starea de “coerenta intre inima si minte”, de armonie intre inima si minte, ceea ce ne va aduce o surpriza coplesitoare. Mai intai, se vor vindeca multe dintre afectiunile pe care le avem in corpul fizic. Dar, mai presus de orice, ne vom simti vindecati in suflete. Nu vom mai face eforturi pentru a gandi pozitiv, pentru a aprecia, pentru a darui, pentru a ne simti iubitori sau generosi. (sursa : internet)

Asadar dragii mei, cu ocazia venirii toamnei, scapati de disconfortul dat de oboseala, raceli si stres ce va altereaza echilibrul energetic si deveniti iubitori, blanzi,  bucurosi, intelegatori si sanatosi! Nu mai cadeti in capcana gandurilor negre, nu mai fiti agresivi, conectati-va mintea in lumina si iubire, caci acolo unde este sufletul vostru acolo sunteti si voi.

Botezul Luminii si Initierea in Ordinul lui Melchisedec – initiere la distanta

522830_385995854765323_896760418_n

“Ştim, oare, suficient de clar că omul are o „putere” asupra inimii lui Dumnezeu ? Că o anume atitudine a omului declanşează puterea divină, îi dă curs liber şi că atunci o noutate radicală, cu totul necunoscută, se poate manifesta în noi şi împrejurul nostru? Această putere este putere de vindecare şi de transformare care ne eliberează de vechea noastră viaţă şi din toate închisorile eului iar atitudinea care o declanşează se numeşte: Abandonare. Nu există altă fericire sub ceruri şi cel care se împărtăşeşte de această fericire, prin ea, intră şi într-o înrudire reală cu Iisus: „Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu, şi sora Mea şi mama Mea” (Mc 3, 35).

Relaţia dintre om şi Dumnezeu este o alianţă, o legătură de iubire în care a te primi pe tine de la Celălalt este cea mai înaltă activitate. In abandonarea totală în faţa voinţei divine vine clipa în care, şi este o lege foarte importantă a vieţii duhovniceşti, „omul nu mai este îndrumat de învăţători sau de Scriptură ca altădată, ci de Însuşi Domnul”, cum spune Sfântul Siluan Athonitul (+1938). Aşadar, este vorba, în primul rând, de o profundă ascultare lăuntrică pentru sesizarea celor mai subtile intervenţii ale Duhului pentru a le face pe toate numai sub impulsul Lui. Atunci inima omului poate deveni un foc arzător mereu în acţiune, dar abandonat fiind Altuia decât sieşi, toate faptele sale vor purta pecetea interiorităţii şi a profunzimii. A fi centrat pe Sursă spune Meister Eckhart (sec. XIII) înseamnă a participa la Energia Creatoare, act pur de „naştere din veci”, care izbucneşte din propriul nostru Adânc.” Alphonse Goettemann

dragii mei,

Initial mi-am dorit ca aceasta initiere sa o transmit personal doar in Bucuresti, pentru toti cei ce doreau sa vina, initierea este un dar pe care il trimit cu multa bucurie. Dar apoi am primit mesajul sa trimit aceasta initiere la distanta pentru a o primi toti cei interesati chiar si dincolo de granitele Romaniei. Aceasta initiere mi-a schimbat perceptia asupra vietii si asupra a tot ce inseamna Adevar.

Ce este Ordinul lui Melchizedec?

Ordinul lui Melchizedec a avut diverse forme în diferite civilizaţii ale Pământului. Melchizedec este menţionat în Vechiul Testament din Biblie şi este / a fost şi a făcut parte din numeroasele vechi Şcoli ale Misterelor de-a lungul istoriei Pământului. Aproape toţi preoţii şi pastorii din tradiţia creştină au fost hirotonisiţi în Ordinul lui Melchizedec.  Există un citat biblic care ajută la stabilirea acestui lucru: Evrei 6:19-20: “Nădejdea pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare, intrând dincolo de catapeteasmă. Unde Iisus a intrat pentru ca înainte mergător, fiind făcut arhireu în veac, după rânduiala lui Melchizedec[Read more...]

Cand sufletul iti este tulburat

macro-photography2

Prizonier al disperării şi al angoasei lui fiind, omul îşi refulează fără încetare fiinţa lui profundă. Din această suferinţă care zvâcneşte, inexplicabilă la început pentru conştiinţa obişnuită, se poate naşte o imensă nostalgie, nostalgia a ceva ce nu cunoaştem şi care totuşi ne locuieşte. O anume agitaţie, simţămintele de frică, de vinovăţie şi de gol lăuntric devin însoţitorii noştri obişnuiţi. Ei sunt acolo fără un motiv aparent şi nimic de pe lume nu poate remedia ceva: toate măsurile noastre de siguranţă lasă neschimbată această frică aflată în noi, nici una din bogăţiile acumulate nu acoperă acest gol ce se cască tot mai mult iar omul onest, care duce o viaţă fără reproş, continuă să resimtă o ciudată vinovăţie. Căci este vorba, de fapt, de cu totul altceva.

Într-un anumit fel, este impulsul Fiinţei. Prin nostalgia lui, omul actual presimte, în secret, existenţa unei plenitudini eliberatoare, dincolo de orice „a avea, a putea, a şti” care înlănţuie şi reduc eul lui la zădărniciile lumeşti. El presimte posibilitatea de a fi un cu totul altul într-o transformare niciodată terminată, precum şi existenţa unui sens dincolo de toate sensurile şi non-sensurile tuturor dreptăţilor şi nedreptăţilor, aşa cum le înţelege doar raţiunea lui. El presimte, în definitiv, existenţa iubirii dincolo de orice iubire particulară, independentă şi capabilă să zămislească independenţa, dincolo de orice singurătate depopulată.

Unitatea fiinţei este întreruptă şi conştiinţa de a aparţine unui Tot nedivizat, deschiderea spre dincolo din adâncul lui, unde omul îşi are originea şi de unde se primeşte, s-a pierdut. Ancorarea lui nu mai este în Absolut. Divizat în sine şi în consecinţă separat de restul universului, al cărui rezumat era el însuşi într-un anume fel, separat de la Sursa de viaţă, el s-a întors spre „micul eu” de suprafaţă care exacerbează voinţa lui proprie. Şi iată că domeniul nelimitat al misterului lui devine o închisoare minusculă în care el, singur, ajunge să se adore pe sine însuşi! Descentrat fiind de Dumnezeu, concentrat asupra sa, omul se situează pe sine însuşi ca scop ultim al vieţii lui. „Patimile au intrat toate în suflet odată cu autarhia” , spune Teofan Zăvorâtul

Duhul, separat de Dumnezeu şi ne mai hrănindu-se din El, parazitează sufletul, hrănindu-se din acesta. Dar sufletul, negăsind decât vidul acolo unde Dumnezeu transmitea plinătatea vieţii Lui, parazitează la rândul lui corpul şi caută plăcerile trupului. Mai mult, corpul însuşi, Templu profanat de acum, ne mai locuit de Sfântul Sfinţilor, este literalmente ca şi aruncat în afară, extravertit prin toţi porii şi prin cele cinci simţuri, dedat avariţiei şi posesiunii, parazitajului universului ambiant şi al cosmosului întreg.

… A „păcătui”, într-unul din sensurile lui etimologice, înseamnă a rata ţinta, a se înşela asupra direcţiei şi deci de a rata scopul…

Omul care s-a separat astfel de rădăcinile lui în divin, de dincolo din adâncul lui însuşi, nu mai trăieşte decât în dimensiunile reduse ale spaţiului şi timpului (dimensiunea orizontală) cu o conştiinţă redusă la „micul lui eu”. El a încetat să fie om şi nu mai este decât individ. Şi-a pierdut dimensiunea lui esenţială, de dincolo de spaţiu şi de timp, cea care îl constituie ca persoană. Va putea acest om să fie vreodată fericit?

În definitiv aventura cea mai eroică a omului nu este explorarea universului său exterior, oricât de infinit ar fi acesta, ci aceea de a deveni om. Adevăratul infinit pentru om este omul însuşi. Începând de acolo şi numai de acolo se va putea re-crea lumea, căci acolo este originea ei: forţa interioară a omului! Omul cunoaşte trei feluri de revoluţii. Cele materiale au rezultate puternice; cele morale şi intelectuale sunt infinit mai vaste prin orizontul lor şi mai bogate prin roadele lor; dar cele spirituale sunt marile semănături

Cea mai mică căutare de puteri sau de efecte, satisfacţia personală şi privirea narcisiacă, adesea atât de subtile şi pitite în intenţiile noastre sincere, opresc evoluţia noastră.

Singurul remediu: o dublă decizie. Mai întâi cea de a-L urma pe Cristos şi numai pe El, apoi cea, motivată de prima, de a ne crucifica patimile. De aceea crucea este întotdeauna personală, ca şi calea însăşi, ea este pe măsură, la dimensiunea ego-ului meu, intim legată de individualitatea şi profunzimea mea. Ea îmi este, într-un fel, constitutivă şi numai acceptând-o mă revelează ea propriei mele realităţi. Această cruce nu are nimic de a face cu „relele” exterioare din cotidian, cu care a fost prea adesea identificată; ea este Legea mea de maturizare interioară şi profundă, Calea Crucii a mea, Scara mea de realizare; este ceea ce anticii numeau entelechia, program înscris în fiinţa mea unică şi care trebuie să se realizeze dacă vreau să mă împlinesc, tensiune a Chipului lui Dumnezeu în mine spre Asemănarea sa, dorinţă a Fiinţei de a lua formă în mine… Cu alte cuvinte, este Chemarea lui Dumnezeu adresată mie, ca şi copilului lui unic, iar răspunsul meu oricât ar costa, îl ştiu: cu preţul morţii mele celei mai personale… 

Cine mă face surd la această Chemare? Cum se traduce foarte concret pentru mine, în viaţa mea şi în istoria mea de astăzi, orgoliul? Este capital să ieşim din generalităţi referitoare la toată lumea şi să fim realişti până în detaliul banal unde se încrustează răul în mine. Numai această privire asupra noastră cum o numesc Părinţii, constantă şi regulată, în lumina lui Dumnezeu, afinează conştiinţa mea, dezvăluie puţin câte puţin înclinaţia mea principală, pune în relief motivele gândurilor mele, ale dorinţelor mele, ale acţiunilor mele. Unde se îndreaptă fără oprire preferinţele mele, aspiraţiile mele…? Poate că nu există decât o povară care să mă tragă fără încetare în jos şi tot restul să graviteze în jur! Fiecare are Isaac-ul lui, unicul lui ataşament, pe care este invitat să-l sacrifice… Căci „acolo unde este comoara voastră, acolo este inima voastră!”.

Cu cât ne apropiem mai mult de Cristos, cu atât mai mult luăm cunoştinţă de îndepărtarea noastră de El şi de nivelul la care suntem purtători ai răului sub toate formele lui. Cel mai mic lucru pe care-l facem este amprentat de orgoliu, dincolo de cel mai mic detaliu al acţiunii sau al comportamentului nostru, se strecoară inconştient dorinţa de a fi văzut. Iar de când începem să ne dăm importanţă se deschide în noi abisul neantului. Dumnezeu este dat afară…

Prima condiţie pentru vindecare este recunoaşterea şi acceptarea deplină. Departe de a căuta în meditaţie nu ştiu ce puteri sau daruri, trebuie să intrăm acolo şi să ne apropiem de Dumnezeu ca şi ultimul dintre păcătoşi şi să nu aşteptăm altceva decât iertarea Lui. (Dincolo, în adâncul nostru, de Alphonse si Rachel Goettmann,
Editura Herald, Bucuresti 2008)

Infolight SRL, CUI 28540361, J40/6397/2011, RO16RNCB0285122216070001 RON si RO86RNCB0285122216070002 EUR, BCR Unic Bucuresti.

Acest site functioneaza sub incidenta Drepturilor de Autor.
Toate drepturile rezervate Karyn Maria Taulescu.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 7,601 other followers

%d bloggers like this: